Vreau să mă îndepărtez de subiectul părinților și copiilor pentru a istorisi următoarea poveste care ne vorbește la rândul ei despre faptul de a învăța să îi slujim pe ceilalți. O poveste care, după cum mi s-a spus, s-a întâmplat cu adevărat.
Un mecanic este angajat în America Latină, la o întreprindere de automobile germană, care îl trimite să se formeze la sediul central al companiei. În jurul fabricii, există o parcare mare, cu locuri suficiente, astfel încât to ț i angajaţii să poată veni la serviciu cu ma ș ina proprie.
În primele două săptămâni, întrucât străinul nu avea ma ș ină, ș eful departamentului de motoare trecea să îl ia de acasă ș i îl aducea la fabrică.
La sfâr ș itul zilei, îl ducea înapoi acasă.
Poate dintr-un exces de zel în ceea ce prive ș te munca, ș eful ajungea mereu la fabrică cu ceva timp înainte să sune sirena de începere a programului.
În fiecare diminea ț ă, găseau parcarea aproape goală, dar ș eful î ș i lăsa mereu ma ș ina în spate, destul de departe de intrarea personalului.
Într-o zi, muncitorul i-a spus ș efului:
– Dacă ajungem devreme, aproape înaintea tuturor, ș i parcarea este goală, nu în ț eleg de ce la ș i ma ș ina… atât de departe de u ș a de intrare în atelierul de produc ț ie.
Ș eful i-a răspuns:
– Asta m-a învă ț at primul meu ș ef, la pu ț in timp după ce m-am angajat la fabrică. Noi, cei care ajungem devreme, avem timp berechet ca să mergem pu ț in pe jos, dar cei care ajung mai târziu se grăbesc: au mai multă nevoie
decât noi să găsească loc de parcare aproape de intrare, pentru că numai astfel vor ajunge la timp la muncă…
Un fapt real
Filosofia antică taoistă este una dintre cele mai importante căi de eliberare pe care umanitatea le-a conceput în toată istoria sa. Tao Te Ching, lucrarea clasică a literaturii taoiste, le oferă celor care o citesc acces la o mare înțelepciune, atât mobilizatoare, cât și inovatoare.
Mai presus de orice, taoismul pune un accent puternic pe echilibrul dintre modul în care conștientizăm realitatea și ființa noastră naturală.
Așa cum arată cei care știu cel mai bine, cuvântul tao conține în sine două
sensuri. Pe de o parte, semnifică, mai mult sau mai puțin, „calea“; pe de alta, s-ar putea traduce și ca natură sau esență a lucrurilor.
Dacă unim ambele accepțiuni, vom înțelege tao (calea spirituală) ca fiind un instrument pentru a ajunge la esența lucrurilor, a noastră proprie și a relației cu ceilalți. În ultimă instanță, un mod mai bun și mai poetic de a spune ceea ce am repetat mai devreme în această carte încă de la prima pagină.
Cu ani în urmă, la Centrul Andaluz de Psihoterapie din Granada, Julia și cu mine tratam împreună un pacient care venise special din Almería să ne vadă. Și, în ciuda întregii noastre implicări și a interesului pentru a-l trata, acesta nu evolua. El făcea mereu un pas înainte și doi pași înapoi.
După mult timp, pacientul s-a simțit dominat de ceea ce a numit apoi
„senzația de dezamăgire“ și ne-a spus că își lua o vacanță de la terapie.
Șase luni mai târziu, s-a întors. Era total schimbat. În timpul vacanței, ne-a spus, pusese în practică o grămadă de lucruri pe care noi încercaserăm să-l
învățăm să le aplice în cursul terapiei și pe care el niciodată nu ajunsese să
le înțeleagă. Era ca și cum timpul și distanța i-ar fi permis „să
interiorizeze“ toate aceste cunoștințe pe care le dobândise, dar pe care la momentul respectiv nu reușise să le asimileze.
Pacientul nostru înțelegea perfect ce se întâmplase și, împărtășindu-și experiența cu colegii de grup, am putut cu toţii să profităm de pe urma acestei situații și a întoarcerii sale. Pacienți și terapeuți revalorizează
deopotrivă impor tanța timpului în procesul creșterii și răspunderea fiecărei persoane de a arăta altora, cel puțin încă unei persoane, lucrurile importante și semnificative pe care le învață.
Prin generozitatea lui Karl Gross, prietenul meu librar din Kempfel, Germania, a ajuns la mine povestea autobiografică a medicului David Servan-Schreiber, publicată în cartea sa Anticancer, pe care o las la sfârșit, deoarece îmi închipui că, după ce aș istorisi-o, nu mi-ar mai rămâne nimic de spus.
David Servan-Schreiber a început să-și scrie cartea când a aflat de propriul diagnostic. De atunci, a început să se dedice aproape exclusiv îngrijirii pacienților în fază terminală, până la sfârșitul zilelor acestora. În cartea sa prezintă multe cazuri impresionante, dar îl redau aici pe cel care m-a marcat în cea mai mare măsură.
Este vorba despre povestea unui bărbat de vreo patruzeci de ani, pe care îl consultă practic „paralizat“ de diag nosticul gravei sale afecțiuni pulmonare: cancer pulmonar cu multiple metastaze.
Pacientul ajunge în acel amestec de depresie și furie atât de frecvent în cazul acestor pacienți, supărat pe Dumnezeu, pe viață și pe sine.
Doctorul Servan povestește că încearcă să-l convingă că ar trebui să-și ocupe timpul care i-a rămas cu ceva care să-l liniștească sau să îl consoleze.
Dar pacientul disprețuiește sfatul acestuia, spune că nu există nimic pe lume care să îl poată consola. Că nu a existat niciodată. Oricum, decide să
continue să-l viziteze pe psiholog o dată pe săptămână.
Într-o dimineață, când pacientul ajunge la cabinet, doctorul Servan se scuză
și îi spune că nu vor avea o ședință în acea zi, pentru că trebuie să meargă
la biserica din sat: un perete al clădirii fusese afectat în cursul furtunii din acea noapte și stătea să se dărâme; mai mulți credincioși se puseseră de acord să îl repare și îl chemaseră să vină să îi ajute.
Pacientul se plânge de ghinionul său și, drept răspuns, psihologul, fără să se gândească prea mult, îl întreabă dacă nu vrea să-l însoțească, pentru că
evident nu are nimic de făcut în acea zi.
Și astfel, în cursul următoarelor patru ore, împreună cu alți șase bărbați, cei doi proptesc peretele cu stâlpi groși din lemn și se angajează să se întoarcă
ziua următoare, ca să dărâme partea mai afectată a zidului și să consolideze ce a mai rămas.
