– Bine, nu insista, am să- ț i povestesc, a spus coborând pu ț in vocea. So ț ia mea ș i cu mine avem un pact.
– Un pact?
– Da, un pact. Sara, ca toate so ț iile din lume, se simte foarte prost dacă nu o las să ia nici o decizie. Întotdeauna îmi spunea că e o lipsă de respect că
nu poate decide cum vrea, cel pu ț in unele lucruri… a ș a că, într-o seară, i-am propus pactul, ș i totul s-a rezolvat.
– Exact asta spune ș i so ț ia mea! Ș i cu pactul ăsta ai rezolvat problema?
– Complet!
– Ș i care este acest pact, dacă se poate ș ti?
– Sigur că se poate: Sara a acceptat ca eu să decid asupra lucrurilor importante, iar eu am acceptat ca ea să decidă în legătură cu lucrurile neînsemnate. Ea nu se amestecă în deciziile mele, iar eu nu mă bag în ale ei.
– Ce plan bun, Jacobo, te felicit! a spus Marcos, care era într-adevăr impresionat.
Avea să fie propria so ț ie atât de în ț eleaptă, încât să accepte fără probleme un asemenea pact? Gândindu-se cum va pune în aplicare un plan similar imediat ce avea să ajungă acasă, Marcos a îndrăznit să întrebe:
– Ș i, spune-mi… cum a ț i stabilit care sunt lucrurile mai importante ș i care fleacurile?
– Oo… asta a fost cel mai simplu. Ea este cea care decide ce mâncăm în fiecare zi, unde mergem în vizită la sfâr ș it de săptămână, unde ne petrecem vacan ț a, la ce colegiu merg copiii, ce facem cu banii ș i dacă schimbăm ma ș ina sau nu…
– Aa… Ș i tu?
– Eu?… Eu sunt cel care decide dacă Dumnezeu există sau nu.
Ceea ce este interesant (și amuzant) în această poveste este „saltul“ în gândire pe care îl propune finalul poveștii. Pe de o parte, toți înțelegem că
Jacobo își dă aere când afirmă că și-a impus la el acasă dreptul de a fi singurul care decide asupra lucrurilor importante, pentru a măr turisi în ultimul paragraf că, practic, se pare că nu are nici o putere de decizie.
Cu toate acestea, în spatele situației amuzante și așa cum se întâmplă în general cu glumele, ceea ce spune Jacobo este destul de clar: există oare ceva mai important pentru o familie evreiască practicantă decât să decidă
dacă Dumnezeu există sau nu? Nu este această decizie, concret vorbind, infinit mai importantă decât a schimba sau nu o mașină?
Folosind ca scuză elementele acestei povești, și noi, până când am intrat în acest plan, vorbeam despre ceea ce este spiritual, dându-i conotația unui lucru important, dar l-am considerat ca și cum ar fi fost cel mai banal lucru (ceea ce este același lucru cu a spune că nu ne-am ocupat deloc). Nu e întâmplător că totul se potrivește cu mica noastră anecdotă. În cursul unei mari părți a vieții, facem din spirit subiectul unei reflecţii serioase, dar în același timp îl transformăm într-un subiect de glumă, un motiv de râs sau o scuză pentru discriminare și dispreț.
Lao Zi, autorul tratatului Tao Te Ching, scria:
„Atunci când omul superior contemplă Tao, îl pune în practică.
Când omul inferior contemplă Tao, râde de el.“
Dacă aș îndrăzni să „traduc“, cu tot respectul, aceste cuvinte în limbajul pe care l-am folosit în cartea de faţă, știind că, pentru noi, această diferențiere în ființe superioare și ființe inferioare are alt sens, aș putea spune, mai mult sau mai puțin, astfel:
Atunci când, după ce începi să parcurgi calea finală, te întâlnești cu spiritualitatea, te cufunzi în ea. Când o vezi doar de departe, în timp ce observi calea altora, nu poți decât să o disprețuiești.
E magic să descoperi cum, uneori, atât depărtându-ne de ceea ce este esențial, cât și scufundându-ne în acesta, râsul vine la noi. Într-un caz, ca expresie a glumei cuiva care nu înțelege; în celălalt, ca și cum ar curge din cea mai veselă dintre energii, ce îl însoțește pe cel care parcurge calea spirituală.
Se spune că, în Japonia, chiar a trăit un călugăr pe care îl chema Hotei, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Buddha care râde“. Legenda îi explică porecla acestuia:
De când atinsese iluminarea, Hotei nu mai pronun ț ase nici un cuvânt: singurul lucru pe care îl făcea era să râdă. Se spune că râsul său era atât de contagios, încât cei care îl auzeau începeau ș i ei să râdă cu zgomot.
Când discipolii săi îi puneau vreo întrebare, Hotei rămânea câteva secunde în tăcere, apoi, în loc de răspuns, începea să râdă în hohote.
Hotei mergea din sat în sat râzând, ș i lumea se înghesuia în pie ț e ș i pe străzi numai pentru a-l auzi râzând. Dintr-odată, fără să ș tie de ce, tot
satul se unea într-un hohot de râs sonor. Întregul sat se iluminase.
Acesta era mesajul lui Hotei: nu e nevoie să găse ș ti mari explica ț ii ș i nici să rezolvi enigme complexe pentru a cultiva spiritul: pentru a fi una cu universul, e suficient să râzi, să râzi, să râzi.
Dacă e adevărat, și eu cred că în parte este, râsul este modul privilegiat de a te îndrepta către spiritualitate și de a intra în relație cu aceasta.
Este la îndemâna tuturor, nu presupune nici un antrenament prealabil și, ca un cadou în plus, simpla sa prezență este în măsură să producă instantaneu o stare de bine fizică și psihică.
Astăzi știm că râsul este una dintre cele trei forme prin cipale de a crește nivelul de endorfine în corp. Acești hormoni produși de organismul nostru funcționează ca ade vărate substanțe vindecătoare, producând o relaxare senină și imediată, o creștere a percepției și o senzație subiectivă de bine și deschidere.
Este evident că aceste condiții sunt cele mai bune pentru a intra și avansa în planul spiritual.
De ce râzi?
Majoritatea umoriștilor, psihologilor și povestitorilor sunt de acord că, atunci când auzim sau vedem ceva, cele povestite sau cele întâmplate ne fac să prevedem un anumit deznodământ, iar acesta generează ceea ce se cheamă „tensiune de anticipare“… Dacă dintr-odată povestea ia o întorsătură bruscă, totul capătă altă semnificație sau se încheie într-un mod cu totul neașteptat, astfel încât tensiunea se eliberează și energia reținută
explodează. Una dintre expresiile cele mai plăcute, dacă nu cea mai plăcută, este râsul.
Aceasta explică de ce, în cele mai multe cazuri, ni se pare amuzant când cineva se împiedică sau cade, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză
încearcă să pară mai precaută.
