nop ț ii, dansului
focului, desi ș ului.
Mul ț umesc frumos fumului,
microbilor, de ș teptării
cornului, frumuse ț ii,
buretelui, îndoielii
[…]
Mul ț umesc pentru be ț ie,
pentru lene,
pentru aer, piele, bulevarde,
pentru absurdul de azi ș i de mâine.
[…]
Mul ț umiri celor ce se nasc,
celor ce mor,
unghiilor, aripilor,
furnicilor, reflexiilor,
vântului ș i bancului de nisip
[…]
Multe mul ț umiri pentru tot.
Mul ț umesc mult. Oliverio Girondo,
recunoscător.
Ce altceva se mai poate scrie acum, în afară de…
Mulțumesc, Oliverio Girondo.
Bunica mea spunea: „Este o trăsătură a oamenilor de familie bună să fie recunoscători“.
Editura Losada, Buenos Aires, 1942
Râsul ca o cale spirituală
Plângi ș i lumea va plânge cu tine. Râzi ș i to ț i vor spune, arătându-te cu degetul: Ș i prostul ăsta de ce râde?
Groucho Marx
Și, deși maxima lui Groucho corespunde poate realității mai mult decât mi-ar plăcea, poate nu e total adevărată.
Râdem de multe lucruri sau cel puțin suntem cu toții potențial capabili să o facem. Râdem de situații ridicole, de cele absurde, de cele neprevăzute și de cele contradictorii, ca în această veche anecdotă pe care ți-o voi spune pentru a te introduce în atmosferă (în ce alt mod ar putea începe acest capitol?).
Doi prieteni evrei s-au întâlnit într-o zi pe stradă.
Unul dintre ei părea foarte întristat.
– Marcos! i-a spus Jacobo, bine dispus. Dar ce fa ț ă ai! Ce ț i s-a întâmplat?
– Ei, ca de obicei: certuri cu so ț ia. Ba că una, ba că alta. Fiecare decizie este o luptă. Sunt epuizat!
– Aa! Te în ț eleg…, a exclamat Jacobo. De ș i de ani de zile nu mai am problema asta, am trecut ș i eu exact prin a ș a ceva.
– Ș i acum s-a terminat? Cum ai reu ș it? a întrebat Marcos, neîncrezător.
Sunte ț i de acord în toate?
– În toate, a răspuns Jacobo cu mândrie, ș i ș i-a băgat mâinile în buzunare, ca să fie clar că nu avea de gând să mai adauge ceva.
Au trecut două minute ce păreau să nu se mai sfâr ș ească…
Apoi, în fa ț a privirii rugătoare a prietenului său, Jacobo a continuat:
