putem reacționa la întrebarea pe care Sfântul Francisc din Assisi ne-o adresează cu toată înțelepciunea: „Chiar trebuie să găsesc pe cineva care suferă mai mult decât mine pentru a învăța să mulțumesc pentru ce am?“
Recunoscători și nerecunoscători
Recunoștința este o virtute care se naște din smerenie, în momentul în care o persoană se simte iubită și este capabilă să se lase iubită. Nu este, prin urmare, un schimb comercial și nici o datorie de compensare, ci un reflex de iubire pur și gratuit.
Iar dacă recunoștinţa este ca un ecou al bucuriei celui care dă, nerecunoștinţa este ca o gaură neagră, care înghite bucuria celui care ți-a dat.
În expresia sa cea mai simplă, ea se manifestă atunci când spunem
„mulțumesc“ cu un surâs, pentru a-i arăta celuilalt că prezența sa, cuvântul
sau liniștea sa au fost importante pentru noi, că ne-a ajutat ce a făcut (chiar dacă nu a făcut-o ca să ne ajute pe noi).
Dar recunoștința nu se reduce la un cuvânt și nici nu rămâne la suprafață, ci mai curând îmbogățește și transformă existența noastră atunci când face parte dintr-o atitudine de viață, dintr-un mod permanent de a recunoaște generozitatea unui gest venit din afară.
A fi recunoscători este modul principal și fundamental de a da lumii ce e mai bun din noi, ceea ce în cele din urmă am primit întotdeauna de la ea, și acesta este mai cu seamă un aspect semnificativ în unele dintre relațiile pe care le putem numi ambivalente.
De exemplu: este normal și de așteptat ca sentimentele noastre față de părinții noștri să oscileze, până la vârsta la care am intrat serios în adolescență, între iubire și ură. Iubirea pentru tot ceea ce am primit bun (începând cu viața) și ura din cauza aversiunii și respingerii pe care o generează orice relație inegală, cu atât mai mult atunci când dă naștere unui sen timent de frustrare și neputință. Obișnuiam să-i învăț pe pacienții mei că această relație ambivalentă nu se rezolvă încercând să-i anulezi unul dintre factori (printre altele pentru că, astfel pusă problema, prin decizie, este imposibil), ci se rezolvă adunând. Iar suma iubirii pentru tot ce mi-au dat și a supărării pentru tot ce m-a durut se rezolvă prin recunoștință. Nici nu te urăsc, nici nu te idolatrizez, îți mulțumesc pentru ce ai făcut, știind că, fără nici o îndoială, era singurul și cel mai bun lucru pe care ai fost capabil să-l faci.
Pentru ce trebuie să mulțumim?
Dacă responsabilitatea înseamnă să ne ocupăm cu dedicare de ce avem de făcut sau de lucrurile pe care ne-am angajat să le facem, generozitatea este mult mai mult. În vreme ce prima merită recunoașterea noastră, ultima merită recu noștința noastră.
Egocentricul este nerecunoscător nu pentru că nu este capabil să primească, nici pentru că nu-și dă seama de lucrurile bune de care are parte, ci pentru că nu dorește să recunoască faptul că ceea ce a primit nu era în mod necesar al său. Pentru un nerecunoscător, faptul că ceilalți îi dau ceva este consecința logică a faptelor, rezultatul modului său corect de a manipula circumstanțele sau o minimă recunoaștere a ceea ce merită…
Alții, în schimb, au învățat și continuă să înveţe că, deși întotdeauna merită
ce obțin și nu pot nega forța generatoare a dorințelor lor, aceasta nu îi împiedică să se simtă recunoscători, nici nu poate constitui o justificare de a sări peste acțiunea concretă de a mulțumi, de fiecare dată când se văd susținuți acolo unde sunt, să fie cum sunt sau să primească ceva din ceea ce viața, circumstanțele ori persoanele din jur le pun la dispoziție, le oferă sau împărtășesc cu ei.
Făcând primii pași în acest plan, facem prima descoperire referitoare la acest subiect. Ne dăm seama că suntem aici în parte pentru că am putut învăța de la cei care știau mai mult decât noi și, de asemenea, de la cei care, știind la fel sau mai puțin, ne-au arătat câteva căi noi. Și le datorăm recunoștința noastră.
Puțin după ce am început să parcurg timid acest drum, mi-am dat seama că
trebuie să le mulțumesc și tuturor celor care, într-un anumit fel, mi-au adus foloase fără să știe, celor care m-au ajutat fără intenție și chiar și acelora care, dorind să-mi facă rău, nu s-au putut împiedica să nu-mi facă o favoare, chiar dacă a fost numai în sensul de a-mi permite o percepție mai completă
și mai clară asupra lumii prietenilor adevărați și a celorlalți.
Contactul cu ceea ce este esențial în noi înșine și în lucruri este ceea ce ne permite să ne dăm seama că tot ceea ce se întâmplă, absolut tot, va contribui în cele din urmă la ucenicia noastră și ne va aduce un beneficiu; un model pentru a învăța să fim atenți, dar și un ajutor pentru a înfrunta neprevăzutul fără a ne bloca.
Legenda spune că un rege avea drept consilier un tânăr călugăr care ocupase acest post după ce bătrânul său maestru murise în urma unei boli grave.
În ziua înmormântării celui care fusese maestrul său spiritual, tânărul călugăr spusese o rugăciune în care se tot repeta fraza: „Î ț i mul ț umim, Doamne, pentru următoarele lucruri…“
Regele, consternat, l-a privit aproape acuzator când a repetat această frază
pentru a treia oară. Tânărul ș i-a plecat capul ș i a păstrat tăcerea, fără să
dea vreo explica ț ie.
La început monarhul fusese de acord, gândindu-se că tânărul călugăr se referea la faptul că bătrânul nu trebuise să suporte o agonie dureroasă, dar a constatat că, în săptămânile următoare, noul consilier apela la aceste cuvinte mult prea des, mai ales în fa ț a unor circumstan ț e potrivnice.
Călugărul î ș i înăl ț a invariabil privirea ș i murmura: „Î ț i mul ț umim, Doamne…“
Într-o zi, în timp ce curtenii se aflau la vânătoare, regele ș i-a pierdut într-un accident degetul de la un picior. Văzând că piciorul sângera foarte tare, consilierul, ca întotdeauna, a exclamat:
– Î ț i mul ț umim, Doamne…
Regele, sătul de această atitudine, s-a înfuriat, l-a demis din func ț ia de consilier ș i l-a îndepărtat de lângă el.
Bineîn ț eles, drept răspuns, consilierul a exclamat, privind spre cer:
– Î ț i mul ț umesc, Doamne…
Pu ț in mai târziu, regele a fost capturat de un trib periculos, care l-a luat în tabăra sa pentru a-l sacrifica în fa ț a zeilor ș i a-l mânca mai târziu.
În timp ce îl pregăteau pentru ritual, vrăjitorul cel mare a descoperit că îi lipsea un deget de la picior ș i, cu mare zarvă, l-a scuipat în semn de respingere, strigând că prizonierul nu este demn de divinitate ș i poruncind
să fie lăsat cât mai repede în libertate, pentru a îndepărta impuritatea de pe pământul lor…
Regele, în drum spre palat, a în ț eles cât de adevărate fuse seră cuvintele consilierului; când a ajuns, a poruncit să fie chemat ș i i-a povestit ce s-a întâmplat.
– Acum în ț eleg că trebuia să fiu recunoscător că mi-am pierdut degetul, pentru că, la pu ț in după aceea, din această pricină nu mi-am pierdut via ț a.
Dar nu pot în ț elege pentru ce mul ț umeai tu când te-am dat afară…
– Dacă nu m-ai fi dat afară, a ș fi fost cu tine când te-au capturat. Ș i canibalii, după ce te-ar fi respins pe tine, ar fi decis să mă mănânce pe mine!
Și, deși nu pare să fie deloc de preferat să-ți dai seama a posteriori de avantajele unui lucru, în plan spiritual înveți astfel să ai încredere în această
