Găsești sau construiești locul ideal pentru a te retrage de câte ori ai nevoie sau înainte de a avea nevoie.
Îndrăznești să închizi telefoanele, să închizi calculatorul și să scoți soneria din priză din când în când? Da, soneria. E dificil de înțeles de ce atâtor oameni le este greu să admită că nu se sfârșește lumea dacă nu sunt disponibili câteva ore sau câteva zile…
E posibil ca, la început, să simți vină, anxietate sau neliniște.
Ai putea pierde minute preţioase din ora ta de A NU FACE NIMIC
reproșându-ți că pierzi timpul.
Îți sugerez să îți amintești că a nu face nimic nu înseamnă să fii iresponsabil.
Această sarcină, cea de a NU FACE NIMIC, este indispensabilă pentru a-ți putea continua drumul.
Pentru a face, dacă hotărăști astfel, sau pentru a nu face, dacă așa vrei.
Dacă ești cum eram eu sau cum sunt în continuare mulți dintre pacienții mei și crezi că nu-ți poți permite acest lucru, îți sugerez să înveți să
pescuiești, mai ales dacă nu te interesează pescuitul…
Într-un grup, am făcut această sugestie (mersul la pescuit) unui director care venise la ședință cu rețetă de la medi cul său în care i se indica să-și încetinească ritmul zilnic. Pacientul se plânsese colegilor spunând că nu ar putea respecta această indicație nici dacă și-ar propune. Felul cum se obiș -
nuise o viață întreagă nu-i permitea să stea așa, pierzând timpul, fără să nu facă nimic.
Alt pacient de-al meu i-a venit în ajutor.
– Mi se pare că nu înțelegi tema, i-a spus camaradul său, când ești aici și liniștea devine copleșitoare sau inactivitatea pare să te incomodeze, adresează-te ție însuți, dacă e nevoie cu voce tare, și chiar strigând. Repetă-ți ceea ce este purul adevăr: „Nu e adevărat că nu fac nimic, pescuiesc…“
Pentru directorul cu pricina, această ironie s-a transformat apoi în cel mai bun dintre sfaturi, iar pentru grup, într-o expresie care, scoasă din context, dintr-un motiv sau altul, apărea mereu în timpul ședințelor: „Mie să nu-mi spuneți nimic, da? Nu vedeţi că pescuiesc?“
Așa că intră într-un râu, așază-te pe un dig, urcă-te într-o barcă gonflabilă, aruncă undița și pescuiește.
Închei acest capitol oferindu-i timpului tău cel mai bun dintre daruri: o istorioară din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry.
– Bună ziua! a spus Micul Prin ț .
– Bună ziua! a răspuns negustorul.
Era un negustor de pastile perfec ț ionate, care potoleau setea. Se ia una pe săptămână ș i nu mai sim ț i nevoia să bei.
– De ce vinzi a ș a ceva? l-a întrebat Micul Prin ț .
– Pentru că, astfel, economise ș ti mult timp. Conform unui calcul făcut de exper ț i, se economisesc 53 de minute pe săptămână.
– Ș i ce faci cu aceste 53 de minute?
– Ce vrea fiecare…
„Dacă a ș avea la dispozi ț ie 53 de minute“, s-a gândit Micul Prin ț , „a ș
merge înceti ș or către o fântână…“
Poate ai timp, dar la sfârșit vei învăţa să tolerezi goliciunea imobilă a liniștii din afară și să te bucuri de liniștea lentă dinăuntru.
Deși, conform părerii bucătarului Karlos Arguiñano, durează la fel de mult să fierbi niște cartofi și să îi zdrobești cât să faci un piure instant.
Să învățăm să mulțumim
A mul ț umi. A iubi. A repara. Poate acestea sunt cele mai puternice verbe pentru construc ț ia, men ț inerea ș i îmbo gă ț irea rela ț iilor umane, la toate nivelurile, de la cele mai intime ș i private până la cele mai publice ș i sociale. Sunt trei verbe a căror învă ț are presupune responsabilitate, sensibilitate, modestie, empatie ș i implicare.
Sergio Sinay
Dincolo de poziția religioasă sau filosofică a fiecăruia, există persoane care, în general, sunt capabile să mulțu mească pentru ceea ce viața le scoate în drum și altele care încă nu au învățat să o facă.
Multe dintre aceste persoane din urmă par incapabile de a se conecta cu recunoștința, pentru că niciodată nu sunt de acord și nici mulțumite de ce li se întâmplă, ca să nu mai vorbim de a se simți mulțumite.
Îmi amintesc de acea poveste a pajului, care era foarte fericit până când regele său i-a făcut cadou nouăzeci și nouă de monede de aur, iar acest lucru a reușit să pună capăt fericirii lui. Începând din acel moment, s-a plâns neîncetat că îi lipsea moneda numărul o sută. Poate că din pricina acestei amărăciuni (și nu încerc să-i justific atitudinea), nici înainte și nici după nu a putut să-i mulțumească regelui pentru cele nouăzeci și nouă de monede pe care i le oferise.
Prea mulți oameni pe care îi cunosc se gândesc mereu la ceea ce îi lipsește realității vieții generoase pe care o trăiesc pentru a fi perfectă. Sunt persoane care nu pot sărbători când au patru pentru că ar dori să aibă cinci
și care se ambiționează să aibă șase, atunci când reușesc să obțină atât de doritul cinci.
Nu sunt împotriva ambiției sănătoase care duce la progres (sau poate sunt, doar puţin), dar sunt total împotriva lipsei de recunoștință pentru ceea ce ai.
Într-o veche parabolă evanghelică, într-o capelă, în fața unei imagini a Fecioarei, un tânăr plângea, lamentân du-se că nu are încălţări, până când, în spatele lui, a auzit plânsul altcuiva.
Întorcându-se, a văzut un bătrân care, în genunchi, plângea pentru că nu avea picioare.
Tânărul, în mod sigur, a înțeles atunci un pic mai mult cât de nedreaptă era lamentarea sa și putem să înțelegem și noi, dar cât de mult ne lipsește ca să
