improvizați, o plăcută senzație amuzantă și ireve rențioasă, asociată acestei imagini, îmi aduce pe față, ca acum, în timp ce scriu, un zâmbet enorm.
Pericolul râsului
Mult timp, totuși, unele instituții religioase și, mai precis, unele personalităţi marcante din tagma acestora au avut grijă să consolideze ideea că sacrul trebuie să fie un motiv de seriozitate.
Când eram mic și îl însoțeam pe bunicul la sinagogă, toți participanții se indignau când fratele meu sau eu râdeam de o prostioară pe care o făcea sau o spunea vreunul dintre noi, pentru că nu înțelegeam sau pentru că ni se părea nostimă. Să râzi în templu era, în principiu, o blasfemie, și faptul de a lua în glumă textele sau scrierile sacre, o gravă ofensă adusă lui Dumnezeu; oricum, o abatere de neiertat de la drumul drept al ridicării către divinitate.
Un excelent exemplu critic al unei asemenea atitudini ne este prezentat de Umberto Eco, în minunatul său roman Numele trandafirului.
Am încredere că l-ai citit (dacă nu ai făcut-o deja, ți-l recomand insistent).
Chiar cu riscul de a-ți strica puțin finalul, vreau să împărtășesc cu tine motivul acestei amintiri. Umberto Eco relatează o serie de crime care au loc într-o abație, în Evul Mediu. William de Baskerville, călugărul franciscan interpretat memorabil în filmul omonim de Sean Connery (un detectiv care îl evocă prin numele său pe celebrul Sherlock Holmes), este chemat să
rezolve asasinatele.
După o investigație intensă și complicată și câteva peri peții, William de Baskerville descoperă că morțile au legătură cu lectura unei cărți, ale cărei pagini fuseseră otrăvite. Această carte nu este alta decât un volum al lui Aristotel despre comedie, o carte care exaltă virtuțile râsului.
Venerabilul bibliotecar, un bătrân călugăr, a încercat să păstreze ascunsă
existența acestei cărți și a uns paginile cărții cu otravă, pentru ca, în cazul în care cineva ar fi citit-o vreodată, să moară înainte de a putea să-i divulge secretul. Dar de ce ar fi nevoie să fie ascunsă această carte, să i se reducă la tăcere mesajul? Chiar asasinul îi explică lui William către finalul romanului:
– Râsul este foarte periculos pentru că poartă în esența sa capacitatea de a ne elibera de teamă… Și ce s-ar alege de morală și de lege fără teamă…?
Dar acest exemplu de ficțiune genială nu este singurul.
Gândește-te. De-a lungul istoriei, toate persoanele, insti tuțiile sau societățile care își propuseseră (mai mult sau mai explicit) să îi controleze pe oameni sau să tiranizeze popoarele au demonizat râsul, au încercat să
suprime umorul, au interzis caricaturile și au cenzurat ironia.
De ce?
Deoarece au nevoie de teamă pentru a-și impune legea și pentru că știu că
este riguros adevărat ceea ce ne spune Umberto Eco: râsul ne face să uităm de frică.
Și, deși acesta este exact motivul pentru care râsul este minunat, există
totuși persoane care cred că, fără teamă, ne-am îndrepta unii împotriva celorlalți, și omenirea s-ar autodistruge (în viaţa de zi cu zi, îi poți recunoaște ușor pe cei care gândesc astfel, ei sunt cei care nu râd niciodată).
Eu văd lucrurile altfel.
Ar fi puțin spus că nu sunt de acord.
Mai curând, cred exact contrariul.
Dacă există o forță distructivă între oameni, care să ne facă să gândim și să
ne comportăm ca dușmani, aceasta este exact frica. În mod sigur, din acest moment, când citesc sau analizez argumentele celor care, în mod voit sau
nu, vor să folosească frica (fie amenințarea cu pedeapsa divină, fie cu cenzura socială sau cu forța brută) drept metodă pentru a impune respectul între oameni, nu numai că știu că este fals, dar și (iar acum înțeleg de ce) mă amuză la fel de mult ca și clovnii de la circ, care vor să stingă căsuța ce se aprinde pe scenă cu o găleată de benzină…
Dacă frica ne face să trăim sub opresiunea autorității și a lipsei de încredere în semenii noștri, râsul reușește exact invers și, din acest motiv, este cel mai bun antidot împotriva încercărilor de a-i controla și manipula pe ceilalți.
Râsul ne destinde și ne alină. Nu este vorba despre uitarea prostească a celor care se îmbată și se cred regi, în timp ce viața li se face bucăți, nici despre cei care se anesteziază cu droguri, pentru a-și lăsa durerile deoparte.
Nu se pune problema să râdem ca să uităm de problemele noastre. Atunci când râdem, când râdem de-adevăratelea și serios, nu râdem de „altceva“, ci de exact ceea ce ne face să suferim. Râdem de noi înșine, de îndoielile noastre, de necazurile noastre și râdem, până la urmă, de condiția umană, care ni se pare atât de ridicolă atunci când o privim de la o anumită distanță.
De aceea, în mod sigur, umorul a fost și este atât de important pentru poporul evreu. În așa măsură încât i-a făcut pe unii istorici inteligenți, evrei sau nu, să spună că această capacitate a evreilor de a râde de defectele și de nenorocirile lor a împiedicat distrugerea tradiției evreiești.
În minunatul dialog al lăptarului Tevye cu divinitatea, în comedia muzicală
Scripcarul pe acoperiș, sărmanul fermier, după un „pogrom“ în bietul sătuc Anatevka, îi spune lui Dumnezeu:
– E bine că noi suntem poporul ales… Dar măcar o dată… nu ai putea să-i alegi pe alții?
Ca popor, au suferit poate mai mult decât oricare altul. Au fost persecutați pe toate pământurile și în toate epocile, au fost expulzați din toate locurile pe care au ajuns să le considere țara lor. Și, din punct de vedere istoric, ce a făcut poporul evreu, de fiecare dată? (Și precizez că vorbesc despre poporul
evreu, nu despre statul israelian.) Și-a făcut bagajele, a redevenit nomad și a început să spună glume. Glume care fac haz de deportare, de obiceiurile dinainte și de după, de defectele lor, de bagajele lor și chiar de tradițiile lor.
Familiei mamei mele îi datorez, mai ales, umorul evreiesc. Umorul ascuţit, plin de înțelepciune. Un umor, cum spuneam, născut din necesitatea de a se apăra de respingerea celorlalți și din urgenţa de a găsi un mod de a face față
suferinței.
Spaniolii spun bancuri cu argentinieni; argentinienii spun bancuri cu spanioli; englezii spun glume cu irlandezi; americanii, glume cu polonezi…, dar evreii spun bancuri… cu evrei.
Umorul evreiesc nu face haz, prin definiție, de cei pe care îi consideră
străini, nici măcar de cei pe care îi consideră „o amenințare“; poporul evreu face haz în primul rând de el însuși.
