Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă (în realitate, aproape cincizeci), în timp ce colegii mei și cu mine făceam haz de orice în așteptarea orei de franceză, profesoara a intrat brusc în clasă. Fiecare a fugit la locul său, în timp ce, într-o franceză pe care nu o înțelegeam, domnișoara F. se plângea pe un ton ridicat de indisciplina noastră. Adevărul este că ne era puțin frică
de ea. Tot timpul avea un aer serios și gesturi amenințătoare.
Rutina intrării sale era aproape întotdeauna aceeași: dădea buzna în clasă, cu o riglă în mână, ca și cum ar fi fost gata să o folosească pentru a ne lovi, și înainta hotărâtă către mica estradă care se afla în față, lângă tablă; apoi se așeza în spatele catedrei și striga catalogul. Pe urmă scotea la tablă pe unul dintre noi, în general, pentru a-i da o notă proastă.
Dar în acea zi de care îmi amintesc, ceva s-a întâmplat. Poate fiind grăbită
pentru că întârziase, poate fiind supărată pe noi, așa cum am spus, Mademoiselle nu a văzut estrada, s-a împiedicat și a căzut cu zgomot în spatele catedrei…
Nici unul dintre noi nu s-a putut abține să nu izbucnească în hohote de râs, care s-au auzit până în cancelarie.
Poate lucrurile ar fi rămas aici dacă profesoara ar fi izbucnit și ea în râs sau dacă ar fi lăsat să treacă episodul… Dar, nu. Domnișoara F. s-a ridicat cu greu și, ițindu-și capul deasupra catedrei, ne-a spus, cu o ironie foarte nelalocul ei:
– Vreți să repet figura, scumpilor?
Răspunsul a fost și el unanim și crud:
– Da, da! Repetați figura!
ț
Și apoi, un al doilea hohot de râs inevitabil…
Domnișoara F., până atunci temută și severă, acum grotescă și schimonosită de furie, a ieșit din clasă fără un pantof… și nu s-a mai întors niciodată.
Râsul și trezirea spirituală
Nu pot vorbi aici de propria experiență, dar dacă aș descrie iluminarea așa cum o povestesc cei care au trecut prin asta, aș spune că pare o trăire foarte asemănătoare cu o explozie de râs. Diferența (poate singura diferență) este că, în loc să fie o poveste cea care capătă dintr-odată o semnificație total diferită, viața însăși este cea care ne surprinde, propria viață. De fapt, atât râsul, cât și revelația spirituală se întâmplă fără explicație, ca o devenire de neoprit și oarecum irațională.
Așa cum îmi spune prietenul meu, marele actor german Edgar Böhlke, se întâmplă uneori când râzi mult și fără reţineri, dacă ești între prieteni și continui să râzi, să vrei imediat să te oprești din râs și să nu poți. Râsul te-a prins și s-a înstăpânit pe sufletul tău, iar acum te forțează să râzi cu el, dincolo de decizia ta.
Dacă cineva trebuie să ne explice poanta unei glume, s-ar putea să ne smulgă un surâs, dar niciodată nu va fi unul dintre acele hohote care să te facă să „te ţii cu mâinile de burtă“. În același mod, adepții filosofiei taoiste obișnuiesc să repete cuvintele lui Lao Zi: „Taoismul care se poate explica în cuvinte nu este adevăratul taoism“.
Trezirea spirituală, ca și râsul, nu este rezultatul unei înțelegeri raționale, ci al unei experiențe intuitive. Dintr-odată, tot ceea ce am crezut că știm despre viață se demontează și ne vedem viața așa cum este cu adevărat…
și este foarte contrariant.
Conexiunea spiritualului cu râsul este atât de strânsă, încât uneori râsul ne direcţionează către calea spirituală, iar alteori se întâmplă exact contrariul, trezirea fiind cea care, în final, ne îndreaptă către râs. Astfel ne indică și povestea lui Weiyan.
Spune o veche poveste că, în satul Yaoshan, era un maestru zen pe care îl chema Weiyan ș i care, într-o seară, a plecat de la mănăstire, s-a retras în mun ț i ș i s-a adâncit într-o profundă medita ț ie. După ceva timp, cerul, care era acoperit de nori, s-a luminat ș i a lăsat să se întrevadă o imensă lună
plină, care strălucea înconjurată de stele. Lui Weiyan spectacolul i-a părut atât de frumos, încât a lăsat să-i scape un râs vesel. Pe urmă a adormit.
A doua zi, to ț i locuitorii din satul Yaoshan erau pe stradă, vorbind despre un sunet ciudat care se auzise pe la miezul nop ț ii.
– A fost atât de puternic, încât toată casa mea a tremurat, a spus unul.
– Eu pescuiam ș i s-au format valuri pe tot lacul, a spus altul.
– Era ca un hohot de râs, care venea chiar din pământ, a spus un al treilea.
Atunci sătenii s-au apropiat de mănăstire pentru a întreba ce se întâmplase.
Weiyan nu se întorsese încă, dar discipolii săi le-au răspuns curio ș ilor:
– A fost râsul maestrului nostru, care e în mun ț i.
– Când maestrul nostru râde, uită că este Weiyan; când maestrul nostru râde, simte că el ș i tot satul Yaoshan sunt una, ș i atunci, cerul ș i pământul râd odată cu el.
Începând din ziua aceea, când maestrul se retrăgea în mun ț i ș i se auzeau din nou hohotele de râs în mijlocul nop ț ii, de se zgâl ț âiau mobilele ș i pâlpâia focul, locuitorii din Yaoshan, în loc să se sperie, râdeau, ț ineau un toast sau cântau pe străzi.
Dacă un străin întreba, răspundeau mereu:
– Yaoshan se distrează pentru că l-a de ș teptat râsul muntelui ș i încă o dată
poate să revină la drumul său adevărat.
A avea o privire spirituală, așa cum am spus, constă în a vedea dincolo de lucruri, în a vedea totul într-un mod distinct. Și asta facem atunci când râdem: înțelegem lucrurile în alt mod, uităm tot ce știam, pentru a descoperi totul într-un mod nou. Atunci când putem râde de ce se întâmplă
în viața noastră, reușim să vedem lucrurile într-o lumină nouă. Când putem să râdem de noi, reușim să ne punem problemele în perspectivă și să le trăim într-un mod mai puțin dureros.
Umorul și sacrul se aseamănă. În ambele cazuri, este vorba să privești lucrurile dintr-o nouă perspectivă, dintr-un loc puțin mai îndepărtat, care ne permite să vedem ceea ce înainte rămăsese ascuns. În general, când facem acest lucru, descoperim că lucrurile sunt mai simple decât credeam și, în consecință, suferim mai puțin și râdem mai mult.
Dacă atunci când sunt trist, îmi vine în mod natural să plâng, iar când sunt vesel, îmi vine să râd, cel mai bun lucru pe care îl pot face când mă simt trist este să râd, pentru că râsul îmi va aduce în mod natural veselia.
Henry James
Cred că în nici o perioadă a vieții mele nu am fost atât de conectat cu buna dispoziție și cu râsul ca în acei ani în care, puțin pentru a explora sau din curiozitate și încă puțin de nevoie, am lucrat ca clovn. De atunci, doar amintindu-mi costumul verde cu buline albe, peruca roșie și pantofii
