GVaughn: Nu stiu.
WR8TH: vrei sa stii ceva?
GVauhn: Ce?
WR8TH: t cred. c prostie, nu?
GVaughn: Da.
Ritmul în care tastaseră amândoi se înteţise. Gibson lovea cu putere tastele, şi ultimul cuvânt îi scăpă de sub degete înainte să se gândească. Îşi ridică degetele de pe taste şi se holbă la cursorul lăsat să clipească, în aşteptarea unui răspuns care nu veni. Înjură în barbă.
GVaughn: mai esti acolo?
Nimic. Naiba s-o ia de treabă. Întoarce-te, nenorocitule.
Ia stai aşa.
Derulă înapoi schimbul de replici şi reciti ce scrisese WR8TH: „hei, dc arati asa surprins, gibson?“ De ce arăţi? Nemernicul îl vedea. WR8TH era acolo. Îl urmărea, aşa cum ei îl urmăriseră pe Tate. Şi, dacă stătea să se gândească mai bine, WR8TH era mai mult ca sigur conectat şi el la reţeaua bibliotecii. Cum altfel ar fi deschis fereastra de chat?
Gibson se uită în jur, la oamenii din parc. Îşi încrucişă privirile cu un individ înalt şi slăbănog, aşezat vizavi de el, la două mese distanţă. Tipul nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Slinos, ăsta era cuvântul care îl descria cel mai bine. Păr blond lung, dat peste cap, cu fire răzleţite în toate direcţiile, ceea ce îl făcu să se îndoiască că deţinea vreun pieptăn printre bunurile personale. O
încercare nereuşită de a-şi lăsa barbă avusese drept rezultat nişte perciuni de lungimi diferite şi o mustaţă care se cârlionţa în jos, dar nu suficient cât să
ajungă la ciocul stufos de sub bărbie. Tânărul purta un tricou negru Slipknot – o formaţie de heavy metal pe care Gibson o ascultase de prea multe ori pe vremea când era în armată. Ochelarii mari, la modă, nu reuşeau să-i mascheze ochii mari şi prietenoşi.
Ochi care îi susţinură privirea fără a clipi sau a se feri.
GVaughn: WR8TH?
Tastă încet, gândindu-se că era imposibil. Bărbatul care şedea în faţa lui era un copil la momentul dispariţiei lui Suzanne.
Bărbatul aruncă o privire în jos, spre laptop, apoi îşi ridică ochii şi încuviinţă din cap.
29
Hendricks încetini la intrarea în complexul Grafton Storage.
Poarta era larg deschisă.
Fapt pe care îl remarcă şi Jenn. Deschise portiera de pe partea pasagerului şi se strecură afară din Cherokee, în timp ce acesta continua să înainteze încet către poartă. Cu pistolul lipit de şold, merse alături de maşină, folosind portiera deschisă drept scut. Cineva tăiase lacătul cu un cleşte.
– Cine crezi că a fost? întrebă ea fără să-şi ia ochii de pe alee. Poliţia?
– Nu, poliţia nu s-ar fi dat de gol. Dacă ar fi fost ei, ar fi lăsat poarta închisă, ca să ne ademească înăuntru. A fost altcineva.
– De acord. Hai să intrăm.
Hendricks o aprobă, dând hotărât din cap. Jenn închise portiera pentru a se putea mişca mai uşor şi porni în urma maşinii.
După ce intrară în incintă, Jenn încuie poarta. Pe de o parte, în felul acesta se închideau practic înăuntru împreună cu intruşii. Pe de alta, îi bloca şi pe aceştia alături de ei. Cât de curând aveau să afle care variantă.
Semnală că încuiase poarta lovind uşor în partea din spate a maşinii, şi Hendricks porni să ruleze încet. În apropierea locului unde aleile dintre depozite se intersectau, Jenn îşi alese o poziţie care să îi permită să rămână ascunsă şi totodată să aibă un unghi bun de tragere. Nu îi păsa că avea în spate soarele aflat spre asfinţit. Asta avea să compenseze avantajul tactic al unei eventuale ambuscade a inamicului.
Se îndreptară către depozitul unde îl reţinuseră pe Tate. Înaintau încet, ca să
poată vedea din timp dacă li se întinsese o cursă. Cu toate că Jenn era de acord cu Hendricks. Dacă cineva ar fi intenţionat să-i ia prin surprindere, ar fi lăsat
poarta închisă, şi ei nu ar fi aflat decât atunci când ar fi fost prea târziu. Poarta deschisă transmitea un semnal şi, în momentul când se apropiară suficient de celula lui Tate, Jenn observă că uşa tip rulou era ridicată.
Hendricks trecu de celula lui Tate, iar Jenn se strecură din spatele barei de protecţie a maşinii şi se postă în colţul apropiat. Hendricks opri Cherokee-ul după mai puţin de zece metri, se întoarse pe jos şi preluă colţul îndepărtat. Ridică
trei degete, şi Jenn încuviinţă din cap. Hendricks numără pe muteşte „trei, doi, unu“, şi Jenn se furişă de după colţ, ghemuită şi cu arma pregătită, scanând încăperea din priviri. Hendricks o urmă cu paşi hotărâţi după o jumătate de secundă, acoperind a doua jumătate a celulei.
Se opriră amândoi brusc şi îşi lăsară armele jos. Uşa celulei lui Tate era deschisă.
Tate nu se afla înăuntru.
Jenn făcu un pas în faţă şi nimeri cu piciorul în ceva umed. Aruncă o privire în jos. Din celulă pornea o dâră mare de sânge. Cineva sângerase puternic înăuntru.
Tate nu părăsise locul pe picioarele lui.
– Nu e deloc o situaţie ideală, comentă Hendricks băgând pistolul înapoi în toc.
Jenn îl privi întrebător.
– Ai lăsat camera de filmat în funcţiune?
– Da.
