– Mda. Şi stând ele pe ponton, fiicei i se face chef de înot. Poliţia bănuieşte că s-a aruncat imediat în apă.
– Şi?
– Şi a fost lovită de o barcă cu motor. S-a rănit grav la cap.
– Atât de grav încât să moară?
– Atât de grav cât să-şi piardă conştienţa. S-a înecat. Dar stai să vezi, că e şi mai rău. Mama intră în panică şi sare în apă ca să-şi salveze fiica, numai că ea nu e o înotătoare aşa de bună. Şi se îneacă şi ea.
– Musgrove are alibi?
– Ca să vezi ce mult semănăm noi doi: şi eu tot la asta m-am gândit imediat.
Mda, doctorul a fost la cabinet toată ziua. Vreo sută de martori i-au confirmat alibiul. Poliţia a făcut cercetări, dar n-au avut motive să-l considere suspect.
– Şi la cât timp după aia s-a sinucis?
– Abia după doi ani. Dar apropiaţii au declarat că se lupta cu depresia şi că se apucase de băutură. Şi că, spre final, lucrurile se înrăutăţiseră foarte tare. Treceri de la o stare de spirit la alta, tulburări de personalitate, afacerea lăsată de izbelişte.
Jenn se rezemă de speteaza banchetei şi medită la cele aflate.
– E o poveste tristă, fără îndoială, dar tot am impresia că umblăm după potcoave de cai morţi. Ce treabă avem noi cu moartea unui veterinar?
–Uită-te la dată, răspunse Jenn, băgându-i raportul autopsiei sub nas.
Hendricks aruncă o privire şi clătină din cap.
– Ce să văd? Că s-a sinucis la două luni după dispariţia lui Suzanne? Nu crezi că-i o simplă coincidenţă?
– Aşa ar părea, numai că cineva ne-a condus spre casa lui şi i-a tastat numele pe computer.
– Bun, şi care e teoria ta? Că Musgrove cade în depresie? Că-şi pierde minţile şi se apucă să converseze pe net cu Suzanne, pe care o vede drept un substitut pentru fiica pierdută, că o întâlneşte, o seduce, o răpeşte şi Dumnezeu ştie ce-i mai face? Şi că pe urmă îşi dă seama ce a făcut şi, cuprins de remuşcări, îşi ia viaţa?
– Ai zis-o mai bine decât aş fi putut eu.
Hendricks îşi dădu ochii peste cap.
– Ce naiba, Jenn!
– Fetele aveau aceeaşi vârstă, paisprezece ani. Aşa că de ce nu?
– În primul rând, pentru că, dacă Terrance Musgrove e cel care a răpit-o pe Suzanne, iar Terrance Musgrove e mort, atunci ce caută Kirby Tate în toată
povestea asta? Şi, în al doilea rând, cine a pătruns astăzi prin efracţie în casa familiei McKeogh?
– Mda, la asta nu prea ştiu să răspund, recunoscu Jenn. Mă simt de parcă aş juca poker cu numai trei cărţi în mână.
Hendricks încuviinţă din cap.
– Cam greu să câştigi cu o asemenea mână.
– Atunci, ce anume ne scapă? se întrebă Jenn cu voce tare.
Plătiră consumaţia şi adunară filele din dosarul Musgrove. O fotografie îi atrase atenţia lui Jenn. Era o poză făcută la locul sinuciderii. Terrance Musgrove se spânzurase. Un fior îi cuprinse ceafa. Hendricks observă că se schimbase la faţă
şi se uită întrebător la poză.
– Ce-i?
– Nu ştiu. Trebuie să ne întoarcem la Grafton. Ca să-mi recuperez laptopul. Şi ca să…
Se priviră în ochi. Nici unul nu se hazardă să rostească numele lui Kirby Tate.
– Aşa facem. Îl suni tu pe George sau îl sun eu?
– Crezi c-o să-i placă ce-am aflat? întrebă ea.
– Nu ştiu dacă „a plăcea“ e cuvântul cel mai potrivit.
28
Gibson stătea la o masă, la umbră, în faţa Bibliotecii Carolyn Anthony. După
celula de la Grafton Storage, ambianţa de aici era cu mult mai agreabilă. Sperase că întoarcerea la locul faptei avea să îl ajute să gândească, să-şi limpezească
mintea, însă biblioteca se dovedise a fi o simplă bibliotecă şi atât, un loc care nu îi spunea nimic. Parcul era mai puţin aglomerat decât în vinerea când se lăsase tras pe sfoară cu mare artă şi direcţionat greşit către Tate.
Cât de uşor se lăsase păcălit!
