era prins, individul risca zece ani de puşcărie. Ce anume era atât de valoros pentru el încât să merite riscul de a fi prins?
Ceea ce ştia cu certitudine era că deocamdată WR8TH nu găsise acel ceva.
Dovada era activarea virusului lui Gibson din ziua aceea. Care nu fusese făcută
din greşeală şi nici pentru a-l proteja pe Tate. Tate era un pion. Faptul că
individul activase virusul însemna că jocul continua. Acum Gibson trebuia să
găsească mutarea potrivită pentru a-i răspunde.
Se ridică în picioare.
– Hai, omule, zi-mi care-i treaba. Am văzut io că ţi-a venit o idee.
Gibson îi întinse ultimele provizii rămase. O sticlă de apă, un baton de granola şi un măr.
– N-am făcut nimic. Ştii asta.
Gibson se răsuci pe călcâie şi se pregăti să iasă.
– Nimic e un cuvânt cam mare pentru tine, nu crezi?
27
Poliţista Patricia M. Daniels nu se arătă prea încântată la vederea lor. Îi măsură
pe Jenn şi pe Hendricks din cap până în picioare, după care îşi reluă tastatul cu un deget la computer.
– De obicei răspundem numai la solicitări scrise. Ştiaţi asta? Noi luăm în serios dreptul la informare. Foarte în serios, explică Patricia fără a-şi ridica ochii de pe monitor. Avem un portal de internet de pe care publicul, din care faceţi parte şi voi, ne trimite solicitările online.
– Am înţeles.
– E vorba de un sistem. Un sistem prin care răspundem cererilor în ordinea în care ne sunt adresate, adăugă Patricia. Uitaţi, am aici ditamai teancul de solicitări. I-am spus asta şi domnului Abe al vostru. Dar domnul Abe al vostru vrea să obţină totul pe loc. Urgent. E un om important, aşa că ce contează pentru el că avem un sistem de depunere şi soluţionare a cererilor? I-am zis asta. Dar pe urmă l-a sunat pe Frank, spuse poliţista arătând cu capul în spate, spre biroul şerifului. Şi, după cinci minute, mă pomenesc cu Frank, care îmi spune să las totul baltă ca să vă fac vouă pe plac.
– Apreciem asta, o asigură Jenn.
Hendricks se uita între timp pe fereastră.
– Ştiţi, suntem aici ca să servim şi să apărăm, spuse Patricia.
Arhiva era depozitată într-o încăpere la subsol, însă biroul Patriciei se afla la etaj.
– Au vrut să mă mute şi pe mine jos, la arhivă, dar în subsol s-a adunat praf din vremuri biblice. Nici un câine să nu ţii acolo, adăugă femeia. Şi asta i-am spus şi lui Frank. I-am zis să coboare el în subsol şi pe urmă să-mi spună cum e cu astmul.
Patricia scoase nişte chei din sertar şi se dădu jos de pe scaun. Era înaltă de vreun metru cincizeci şi avea constituţia unei păpuşi Matrioşka, lată la bază şi îngustându-se în sus. Îşi aranjă cureaua şi se îndreptă agale către subsol, cu mersul poticnit al unei persoane cu picioarele crăcănate.
Spaţiul de la subsol era divizat prin şiruri de etajere metalice, înţesate de cutii etichetate. Patricia nu exagerase în legătură cu praful. Acesta acoperea fiecare suprafaţă. Înăuntru era beznă, şi tuburile fluorescente montate pe plafon, prăfuite şi ele, nu făceau faţă.
Toate datele din ultimii cinci ani erau înregistrate electronic, le explică Patricia.
Existau planuri de digitalizare a tuturor documentelor scrise pe hârtie, însă
deocamdată comitatul nu găsise fondurile necesare pentru angajarea unei echipe de funcţionari care să introducă în computere toate datele. Femeia descuie uşa metalică şi îi conduse pe un culoar care cobora în subsol. Ţinea în mână o hârtiuţă cu datele dosarului, pe care o folosi ca pe o hartă a comorilor. Arhiva era păstrată foarte eficient. Totul era pus în cutii, etichetat şi organizat în mod profesionist, şi ea găsi repede dosarul.
– Am lucrat douăzeci de ani la poliţia din L.A., dar asta-i cea mai grozavă arhivă
pe care am văzut-o vreodată, spuse Hendricks.
– Mulţumesc, răspunse Patricia luminându-se la faţă. De ce nu mi-aţi spus c-aţi fost poliţişti?
– Eu am fost. Ea a lucrat la CIA, spuse el în chip de scuză.
– La CIA? Chiar aşa? Ei bine, n-o să i-o luăm în nume de rău, îi dădu Patricia un cot lui Hendricks.
– Apreciem solicitudinea ta.
– Mă bucur să fiu de ajutor. Mi-a sărit muştarul atunci când a sunat domnul Abe al vostru şi am auzit cuvântul „sinucidere“. Am presupus că se referea la cazul Furst. Cine ştie când voi mai avea şansa unui astfel de caz, poate abia la anul.
– Cazul Furst? repetă Hendricks.
– Da, Evelyn Furst, răspunse Patricia, după care, văzând că numele nu le spunea nimic, adăugă: doctor Evelyn Furst.
– Scuze, nu suntem de prin părţile astea, interveni Jenn.
– Cum? N-aţi auzit de Evelyn Furst, decana de la Universitatea din Pittsburgh?
insistă Patricia, dar fără rezultat. Cazul a fost foarte mediatizat. Evelyn Furst lucra la Pittsburgh, însă locuia aici şi făcea naveta. A fost o adevărată tragedie.
