– Responsabil, da, ăsta-i cuvântu’. Responsabil, repetă Tate.
– O faci pentru ei. Ca să-i protejezi.
Tate aprobă, dând energic din cap.
– Exact. Asta fac. Nu vreau să mai fac rău la nimeni.
Tate se considera un om bun. Se uita la pornografie infantilă numai pentru a-şi ţine în frâu impulsurile rele. Pentru binele copiilor.
Mda.
Unul dintre adevărurile eterne legate de condiţia umană este acela că nimeni nu se consideră un om rău. Oricât de reprobabile sunt acţiunile sale, întotdeauna găseşte o justificare.
– De-aia te-ai dus la bibliotecă?
– Îhî. A zis că vinerea biblioteca îşi face curat pe servere, aşa că e cel mai sigur.
Şi că nu o să afle nimeni.
– Îşi face curat pe servere?
Afirmaţia era total lipsită de sens. Nimeni nu-şi face curat pe servere săptămânal, şi cu atât mai puţin o bibliotecă publică.
– Îhî. Tipu’ e profesionist.
– Tipul? întrebă Gibson. Cine e tipul ăsta?
– Nu ştiu, omule. Un tip. Acu’ un an am primit o scrisoare. Mă rog, nu chiar o scrisoare, un bileţel lipit pe uşa din faţă a casei. Zicea că e un „pasionat“, la fel ca mine. Şi că mă găsise pe internet, în nişte baze de date cu foşti puşcăriaţi închişi pentru aceleaşi motive ca mine. Acolo îmi descoperise fotografia şi adresa. Zicea că îi caută pe toţi ca noi din zonă, ca să formăm un fel de cerc de
„indivizi gemeni în gândire“, aşa a scris. Ce chestie simandicoasă şi de rahat.
Auzi la el, indivizi gemeni în gândire.
– Cu ce scop voia să creeze cercul ăsta?
– Ca să… ca să ne punem laolaltă… resursele.
– Să faceţi schimb de poze?
– Poze. Filme. Chestii de-astea.
Gibson înţelegea cum se petrecuseră lucrurile. Cineva transformase Registrul Naţional al Agresorilor Sexuali într-o reţea de socializare pentru pedofili. O
poartă de intrare în iad.
– Şi el ţi-a spus că biblioteca îşi curăţă serverele?
– Da, a zis că vinerea, când se şterg serverele, e cel mai sigur, e anonim, şi că pot să descarc câte fişiere vreau, că n-o să observe nimeni.
– Dar numai vinerea.
– Numai vinerea. Tipu’ ştia tot.
– Şi cine e tipul ăsta, Kirby?
– Habar n-am, omule. Nu l-am văzut în viaţa mea.
– Ce naiba, Kirby!
– Pe bune. Asta era regula număru’ unu – să nu ne cunoaştem, ca să nu ne întoarcem unu’ împotriva altuia, dacă treaba s-ar împuţi.
– Dar el ştia cine eşti tu.
– Ce?
– Păi el te-a abordat, nu-i aşa? Deci, ştie cine eşti.
Evident, chestia asta nu-i trecuse prin cap lui Tate.
– Da, da’ io n-am ştiut cine e el, aşa că…
Gibson văzu cum lui Tate îi cade faţa.
– Kirby, o treabă e anonimă numai atunci când identitatea fiecăruia e secretă.
– Oh! Mda, probabil că ai dreptate. Da’ să ştii că tipu’ e de treabă. Rotiţele se învârteau acum cu repeziciune în mintea lui Tate. Tipu’ m-a ajutat. N-o să mă
dea-n gât.
