– Westmoreland, îi răspunse el.
George o asigură că va suna la poliţia locală pentru a le netezi drumul. Jenn îşi trecu limba peste dinţi. Fie Tate avea un partener, fie ei doi greşiseră omul. Şi numai Dumnezeu putea să-i salveze dacă se dovedea că Tate era nevinovat.
26
Gibson se strecură în depozit şi coborî uşa tip rulou în urma lui. Un miros stătut de transpiraţie şi vomă îl întâmpină în căldura arzătoare. Sesiză un zgomot de mişcare în spatele gardului de sârmă ghimpată instalat de-a curmezişul încăperii şi se apropie păşind prudent în întuneric.
Kirby Tate stătea încolăcit în poziţie fetală pe o claie de paie. În ciuda căldurii apăsătoare, tremura. Miji ochii şi îl urmări pe Gibson cu o atenţie îngrozită.
Gibson se forţă să zâmbească şi ridică mâna în care ţinea o sticlă cu apă.
Tate îşi linse buzele crăpate.
– Poftim, bea!
Tate se făcu mic şi se lipi de zid, de parcă Gibson l-ar fi ameninţat cu o armă, nu i-ar fi oferit apă.
– Ia sticla şi bea. N-ai de ce să te temi de mine, repetă Gibson.
Deschise sticla şi o strecură dincolo de gardul de sârmă împletită. Sticla se răsturnă şi se învârti în cercuri leneşe, iar apa se vărsă pe podeaua de ciment.
Tate rămase cu ochii aţintiţi pe sticlă, calculând riscurile. Bănuia că la mijloc era o capcană. Se repezi înainte fără a se ridica în picioare, înşfăcă sticla şi se ghemui pe vine pentru a da lacom pe gât conţinutul. După ce o goli, se retrase în culcuşul lui de paie.
Gibson aşeză o altă sticlă cu apă într-un loc unde putea fi văzută de Tate.
– Încă ţi-e sete, nu-i aşa?
Tate confirmă cu o mişcare din cap.
– Trebuie să-ţi pun câteva întrebări.
Tate încremeni.
– N-o să-ţi fac nici un rău. Nici n-o să mă apropii de tine. Trage-te mai încoace, ca să te văd. O să-ţi dau apă şi vom putea discuta un pic.
Tate se foi, dar fără să se mişte din loc. Gibson nu se dădu bătut. Persistă în rugăminţi, alternând insistenţa cu linguşeala. Împinse a doua sticlă cu apă dincolo de gardul din sârmă împletită şi se aşeză pe jos lângă celula improvizată, pentru a părea mai puţin ameninţător.
Tate se târî încet-încet către el. Gibson voia neapărat să-i vadă ochii. Tate luă
sticla şi se aşeză cu picioarele încrucişate pe jos, în faţa lui.
– Poliţiştii cei buni nu capătă cagule? spuse Tate.
– Cu cine lucrezi? întrebă Gibson, intrând brusc în subiect.
– Ce?
– Cine e partenerul tău?
– Omule, n-am nici un partener. N-am partener fincă n-am făcut nimic. Asta le-am spus şi la nenorociţii ăia doi.
– Ce trebuie să înţeleg de aici? Că după ce au găsit-o pe fata aia la tine în portbagaj ai fost un îngeraş?
O expresie ciudată traversă faţa lui Tate. În parte ruşine, în parte mândrie, plus încă ceva care îi făcu lui Gibson pielea de găină.
– Aşa-i, omule. Sunt beton. Mi-am învăţat lecţia. M-am speriat şi am luat-o pe calea cea bună. Te-ai prins?
Tate îi aruncă zâmbetul strâmb al unui presupus cetăţean model.
– Atunci, cum rămâne cu pornografia infantilă de pe laptopul tău?
Zâmbetul se şterse de pe faţa lui Tate.
– Ce naiba, omule! Asta nu înseamnă nimica. Nişte fotografii, acolo. Chestii pentru cap. Ca să mă ferească de rele.
– Deci nu sunt decât nişte nimicuri care te ajută să nu cazi în ispită, aşa-i?
– Da, da, exact. Să nu cad în ispită… Aşa că portbagaju’ meu a rămas gol, îi făcu Tate cu ochiul.
Lui Gibson îi veni să verse, însă se abţinu.
– Hei, ce-i cu tine, omule, ţi s-a făcut rău?
Tate rânjea acum. Îşi bătea joc de el.
Gibson se forţă să surâdă.
– N-am nimic. Am priceput. Te fereşti să cazi în ispită, fiindcă aşa trebuie să se comporte un om responsabil.
