Jenn nu răspunse, ci se mulţumi să dea pagina în carneţelul ei.
Coordonatele GPS furnizate de virusul implantat de Vaughn îi conduseră spre North Huntingdon – o suburbie veche şi bine statornicită din Pittsburgh. Copaci bătrâni şi înalţi umbreau străzile, şi peluzele verzi păreau impecabil tunse. Pe fiecare alee care ducea spre case stăteau parcate vehicule de lux.
– Mai lipseşte o tonetă cu limonadă, comentă Hendricks.
Coordonatele GPS dădeau drept adresă Orange Lane numărul 1754, o clădire mare în stil Tudor, cu etaj şi cornişe albe. În faţa ei se afla o maşină de poliţie, şi Hendricks nu opri. În capătul cvartalului trase maşina pe dreapta, potrivi oglinda retrovizoare şi se aşeză mai bine în scaun pentru a urmări ce se petrecea.
– Asta e casa? întrebă el.
– Da, dacă e să ne luăm după virusul lui Vaughn, răspunse Jenn.
Îl sună pe Rilling şi îi ceru să afle cine erau proprietarii casei verificând declaraţiile de impozitare.
După douăzeci de minute, un poliţist ieşi din casă urmat de un bărbat şi o femeie. Cei doi păreau puţin trecuţi de treizeci de ani, şi chiar şi de la distanţă se vedea clar că nu erau deloc încântaţi de prezenţa omului legii. Bărbatul îi strânse
mâna, în timp ce femeia stătea agăţată de braţul lui. Rămaseră în uşă până ce poliţistul se făcu nevăzut. Femeia flutură mâna în semn de bun rămas.
Telefonul lui Jenn bâzâi. Era un SMS de la Rilling. Proprietarii casei erau soţii William şi Katherine McKeogh. Jenn îi arătă mesajul lui Hendricks.
– Ce părere ai?
Hendricks aşteptă ca familia să intre înapoi în casă, apoi întoarse maşina şi o parcă vizavi.
– N-avem decât un singur mod de a afla, spuse el ieşind din maşină.
O femeie mai vârstnică, aşezată pe veranda casei sale, îşi puse deoparte cartea pentru a-i face cu mâna lui Jenn, care îi răspunse, politicoasă, la rândul ei. Vecini prietenoşi. Care nu păreau să se teamă de străini. Amabili şi primitori. Traversă
strada alături de Hendricks şi urcă treptele spre casa de pe Orange Lane numărul 1754. Hendricks sună la uşă şi făcu un pas în spate. Îşi flexă gâtul, ca şi cum se încălzea pentru o încăierare. Femeia deschise uşa, şi el arboră un zâmbet cald şi amical pe care Jenn nu-l mai văzuse niciodată.
– Cu ce vă pot ajuta?
Katherine McKeogh avea o faţă blândă şi ochi căprui mari. Îşi ţinea părul prins la spate într-o fundă de culoarea smaraldului.
Hendricks scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept al hainei şi i-o oferi femeii.
– Scuze de deranj, doamnă. Numele meu este Dan Hendricks. Ea este partenera mea, Jenn Charles. Am vrea să vă adresăm câteva întrebări dumneavoastră şi soţului.
– Sunteţi detectivi? întrebă Katherine McKeogh, aruncând o privire pe cartea de vizită.
– Nu, doamnă. ACG e o firmă privată. Avem un contract de consultanţă şi de evaluare cu poliţia locală.
– O, exclamă femeia returnându-i cartea de vizită. Dar tocmai ce a trecut un
poliţist pe la noi.
– Noi nu suntem de la poliţie, doamnă. Noi facem verificări. E vorba de o iniţiativă la nivel statal de îmbunătăţire a serviciilor. Eram în zonă şi ne-am gândit să ne oprim ca să evaluăm comportamentul poliţistului, cât vă e proaspăt în minte.
– A fost foarte drăguţ. Nu vreau să-i creez neplăceri.
Hendricks îi aruncă un zâmbet dulce. Jenn începea să înţeleagă de ce partenerul ei avusese una dintre cele mai mari rate de succes din cadrul poliţiei din Los Angeles. Transformarea lui era aproape tulburătoare.
– Vă înţeleg foarte bine, spuse Hendricks. Ancheta noastră nu îl vizează în mod special pe el şi nici pe vreun alt poliţist anume. Nu vrem decât să găsim modalităţi prin care poliţia locală îşi poate îmbunătăţi activitatea şi interacţiona mai strâns cu comunitatea.
– Cine e, Kate? se auzi o voce dinăuntru.
– Nişte detectivi. Au venit să ne pună întrebări, strigă femeia.
– Nu suntem detectivi, doamnă.
După o clipă, un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat în pantaloni largi din bumbac şi un tricou polo, ieşi din casă.
– Ce se întâmplă?
– Bill, oamenii ăştia vor să discute cu noi despre poliţistul care a venit în legătură cu plângerea de spargere pe care am făcut-o, îi explică doamna McKeogh.
– Domnule, numele meu este Dan Hendricks şi ea este partenera mea, Jenn Charles.
Întinse mâna, şi Bil McKeogh i-o strânse.
Hendricks o privi cu coada ochiului pe Jenn, care îl ascultă recitând acelaşi discurs despre contractul de consultanţă cu poliţia. Şi precizând încă o dată că ei
nu erau detectivi, contrar impresiei soţiei. Familia McKeogh nu părea un cuplu de pedofili care răpeau copii, îşi spuse Jenn. Şi oricum, la data dispariţiei lui Suzanne cei doi n-ar fi avut decât puţin peste douăzeci de ani.
Cuplul McKeogh se dovedi extrem de cooperant. Hendricks scoase un carneţel şi începu să ia notiţe în timp ce le punea întrebări despre comportamentul poliţistului, gradul său de empatie şi atenţia la detalii. Jenn îi cântă în strună cu întrebări ajutătoare despre spargere. Asemenea celor mai multe victime ale in-fracţiunilor minore, familia McKeogh se arătă dispusă să ofere toate amănuntele.
Doamna McKeogh se întorsese de la băcănie şi găsise uşa din spate forţată.
Alertase poliţia şi pe soţul ei, aflat la birou, la numai zece minute de casă. Aşteptase afară până ce poliţistul (cel drăguţ) îşi făcuse apariţia. Poliţistul (cel amabil) confirmase că uşa fusese forţată şi verificase în grabă subsolul şi etajul casei înainte de a le permite să intre. Aparent, nu fusese furat nimic, însă nu avuseseră
