Tinsley stătea în bezna casei. Deci Vaughn se întorsese. Ce interesant! Ar fi trebuit să se afle deja acasă. Dar, din câte se părea, Vaughn alesese altă cale. Nu că ar fi contat foarte mult. De fapt, asta îl scutea pe Tinsley de un drum înapoi la Washington. Nu trebuia să-şi mai irosească energia.
Se aşeză pe canapeaua pe care stătuse şi Vaughn. Hackerului îi venise o idee.
Tinsley văzuse asta pe faţa lui. Stătuseră aşa de aproape unul de altul, încât dacă
ar fi întins mâna, l-ar fi putut atinge. Îşi putea imagina reacţia pe care ar fi avut-o Vaughn la vederea lui. Numai că Vaughn nu îl văzuse; nimeni nu îl vedea. Cu atât mai bine, pentru că nu dorea să moară într-un asemenea loc. În chip ironic, în unicul loc unde Vaughn se afla în siguranţă.
Aruncă o privire spre revistele pornografice la care se uitase şi Vaughn, dar fără
să-şi dea seama la ce se gândise acesta atunci când le văzuse. Se încruntă. De ce se întorsese Vaughn? Nu-i plăcea că nu găsea motivul. Deşi prea mare importanţă nu avea. Dacă Tate era omul care îi scăpase în urmă cu un deceniu, atunci munca lui era aproape terminată.
24
Jenn îl urmărea pe Kirby Tate pe un şir de monitoare. În celulă era întuneric, şi silueta lui Tate se contura ca o fantomă verzuie pe ecrane. Era legat de încheieturile mâinilor, cu braţele întinse în lături şi picioarele atârnate. Îl văzu cum se zvârcoleşte, proptindu-se în degetele de la picioare pentru a-şi păstra echilibrul.
Alunecă, şi umerii îi preluară toată greutatea corpului, după care îşi adună din nou picioarele sub el. Toate manevrele acelea erau istovitoare. Exact aşa cum in-tenţionaseră ei.
Prin pereţi se auzeau başii muzicii cu care îl bombardau pe Tate. Era o melodie a unei formaţii speed-metal care considera că mai puţin de 250 de bătăi pe minut însemna muzică de ascensor. Jenn se mira că unii oameni ascultau de bunăvoie asemenea muzică. Ea, în schimb, nu ştia decât că melodia făcea parte din playlistul CIA printre facilităţile de detenţie nerecunoscute oficial, răspândite în întrega lume.
Îşi şterse sudoarea căzută în ochi. Chiar şi cu uşa glisantă lăsată deschisă, soarele care pătrundea înăuntru te făcea să te simţi ca într-o etuvă. Pentru Tate, lucrurile erau şi mai rele. Cât de departe era ea dispusă să meargă în cazul în care Kirby nu ceda atât de rapid pe cât presupuseseră ei? Îndepărtă din minte întrebarea.
Omul avea să cedeze. Poate că pentru asta aveau să fie nevoiţi să danseze pe sârmă, dar era convinsă că individul avea să clacheze înainte ca lucrurile să
ajungă prea departe. Pentru că nu avea de ales.
Pe vremea când lucrase pentru Agenţie, Jenn asistase la interogatorii complexe de care nu-i plăcea să-şi amintească. Oricât de dur te credeai, purtai cu tine po-vara lor. Credea în necesitatea unor astfel de interogatorii, dar asta nu o ajuta să
doarmă bine noaptea. Subiecţii fuseseră oameni cu credinţă şi principii. Principii pe care ea le dispreţuia. Principii care îi determinaseră să comită crime de neiertat. Totuşi principii şi, cumva, la nivelul instinctelor primare, putea înţelege şi respecta devotamentul lor. Interogarea unor astfel de oameni cerea timp. Timp pentru a-i face să-şi nege idealurile, un lucru greu de suportat pentru privitori. Şi încă şi mai greu pentru anchetatori.
Pe de altă parte, Kirby Tate era genul de persoană lipsită de alte idealuri decât satisfacerea propriilor nevoi. De orice alte principii decât propriile dorinţe dezgustătoare. Un om deja distrus. Aşa încât Jenn se aştepta să cedeze uşor. Cât de curajos putea fi un molestator de copii?
Căscă şi se întinse. Fusese o noapte lungă. Aruncă o privire plină de invidie spre Hendricks, care dormea într-un colţ, pe un pat pliant. Peste două ore urma să-l trezească pentru a continua interogatoriul lui Tate.
Tate era un infractor de carieră. În afara tentativei eşuate de răpire a lui Trish Casper, individul avea un cazier lung cât o zi de post, şi de la cincisprezece ani intrase şi ieşise din închisoare de nenumărate ori. Era un copil al sistemului, care credea că ştie cum funcţionează acesta. Care îi sunt regulile. Jenn îşi dăduse seama că Tate era încrezător în capacitatea sa de a întoarce lucrurile în propriul avantaj. Aşa încât, după ce îl săltaseră de la el de acasă, îi inculcaseră pas cu pas iluzia că părăsise Statele Unite. Iluzia că se afla undeva foarte departe de casă şi că nimeni nu avea cum să-l salveze. Şi că ideea de legalitate nu se mai aplica acolo – fără avocat, fără să i se citească drepturile, fără târguri încheiate cu anchetatorii. Doar răspunsuri sau durere. Răspunsuri sau durere.
Crearea diversiunii implicase transportarea lui Tate către un aerodrom puţin folosit, îmbarcarea într-un avion şi legarea sa de scaun. Desigur, avionul nu părăsise hangarul, dar Tate credea că traversase jumătate de glob.
Hendricks era un tehnician audio remarcabil. Reuşise să creeze impresia că un întreg echipaj efectua pregătirile de dinaintea zborului. El şi Jenn jucaseră scena unui transfer de prizonieri, împingându-l pe Tate de la spate şi lătrându-i instrucţiuni. Tate se zbătuse şi mârâise pe sub cagulă, dar nu putuse articula bine cuvintele din cauza căluşului. Hendricks îl pocnise peste cap şi îl sfătuise să se poarte ca un băiat cuminte.
Chiar înainte de „decolare“ îl sedaseră. Nu folosiseră un produs prea puternic.
Doar cât să-l scoată din circulaţie timp de cinci minute, iar atunci când se trezise, avionul se afla deja „în aer“. Efectul creat, de cabină a piloţilor bâzâind de activitate, aidoma unui avion în zbor, era impresionant. Hendricks dezactivase un întrerupător (un senzor de greutate din trenul de aterizare, care se activa atunci când aparatul se afla la sol) şi presurizase interiorul; Jenn simţise efectiv cum i se înfundă urechile. Un „pilot“ recitase la microfon datele de zbor: viteza de deplasare, altitudinea, durata zborului. Hendricks plasase sub avion un
difuzor pentru başi de mari dimensiuni, care scotea constant un sunet de joasă
frecvenţă ce imita zgomotul motoarelor. Ei doi pălăvrăgiseră încontinuu, Jenn jucând rolul de veterană, iar Hendricks pe cel al novicelui. În timpul „zborului“, Hendricks o bombardase cu întrebări referitoare la destinaţia lor, iar Jenn zugrăvise, în beneficiul lui Tate, o imagine sumbră.
Îl lăsaseră pe Tate să digere informaţiile preţ de treizeci de minute, după care îl sedaseră din nou. De data asta cu o cantitate mai mare de substanţă. Aşa încât, atunci când se trezise, ameţit şi dezorientat, se lăsase uşor convins de faptul că
revenise pe pământ şi că tocmai era urcat într-o maşină. Întâmplător, în aceeaşi maşină, numai că sunetul unor voci vorbind în limbi străine ce se auzea în fundal îl împiedicase să-şi dea seama de asta. Tate scâncise pe sub cagula cu care îi acoperiseră capul.
La momentul când ajunseseră la Grafton Storage, Tate chiar credea. Jenn simţise asta în vocea lui. Şi undeva, pe parcursul drumului, individul făcuse pe el.
În timp ce Gibson se ocupase cu editarea programului său la motelul din Somerset, Hendricks transformase unul dintre depozitele abandonate într-un centru de comandă rudimentar. Aveau paturi pliante, o plită, mâncare şi apă. Un generator portabil ţinea în funcţiune monitoarele folosite pentru a-l supraveghea pe prizonier.
Celula lui Kirby Tate era un spaţiu de depozitare de zece pe treizeci de picioare, adaptat de Hendricks ca celulă de detenţie şi cameră de interogatorii. De-a curmezişul încăperii, la jumătate, instalase un gard din sârmă împletită şi o uşă
cu lacăt. O rolă de sârmă ghimpată înconjura baza zidurilor. În cameră se mai afla o saltea de paie, pentru cazul în care Tate îşi câştiga dreptul de a dormi. Şi o găleată pentru dejecţii.
Amenajări primitive, aşa cum se şi intenţionase.
Îl îmbrânciseră pe Tate afară din maşină şi înăuntrul celulei. Îl legaseră în timp ce el scotea sunete cloncănite prin căluş. Pe care continuase să le scoată cât Hendricks şi Jenn se schimbaseră în combinezoane şi îşi trăseseră peste cap nişte cagule de schi. Ascunzându-şi identitatea, voiau să îi ofere lui Tate un licăr de speranţă că avea să scape, cu condiţia să mărturisească tot ce ştia. Până şi Tate era suficient de deştept pentru a înţelege că, dacă le vedea feţele, era un om mort.
Jenn smulsese cagula de pe capul lui Tate, care holbase ochii înnebunit în toate
direcţiile. Hendricks era responsabil cu vorbitul. Căzuseră de acord că individul avea să reacţioneze mai bine în faţa unei figuri autoritare de sex masculin. Cine ştie ce experienţe umilitoare avusese Tate la maturitate cu femeile?
Jenn îşi făcuse oarece griji în privinţa lui Hendricks. Colegul ei avea decenii de experienţă cu interogatoriile tradiţionale şi poseda instincte excelente. Totuşi, situaţia în care se aflau acum era total diferită. Săptămâni în şir ea îl instruise şi, deşi Hendricks îşi însuşise lecţiile la modul abstract, realitatea era altceva. Dar nu ar fi trebuit să-şi facă griji; Hendricks avea un talent înnăscut.
– Ai încurcat-o, băiete, îşi începuse el atacul.
Tate încercase să riposteze prin căluş, dar nu produsese decât o bolboroseală
ridicolă şi inutilă.
– Chiar ţi-ai închipuit că o să scapi basma curată? Că n-o să dăm de tine? Am veşti proaste pentru tine, fiule. Ai ajuns la capăt. Ar fi trebuit să sari din tren cât mai aveai timp, şi acum eşti al naibii de departe de casă.
Jenn smulsese căluşul din gura lui Tate.
