Acum înţelegea ce se petrecuse cu o seară în urmă. Camaraderia de la Summit Diner. Jenn jucase teatru. Încercase să-l păcălească apelând la nesiguranţa de sine şi la vanitatea lui. Îl scosese la cină, îl ţinuse de mână şi îi şoptise nimicuri dulci la ureche. Totul, pentru a-l convinge să se întoarcă în Washington fără a face tam-tam.
Care e regula numărul unu atunci când îţi propui să determini pe cineva să se supună? Mai întâi trebuie să-ţi dai seama de ce anume are nevoie şi să-i serveşti acel ceva cu porţia. Nu îndeajuns pentru a-l sătura, dar suficient pentru a-i stârni apetitul. Suficient pentru a-l face să-şi dorească mai mult. Să tânjească după mai mult. De ce avea el nevoie? De respect? De apreciere? De sentimentul de împlinire? Nu asta îi oferise Jenn cu o seară înainte la cină? Îi periase egoul.
Jucase cartea loialităţii lui faţă de Suzanne pentru a-l ţine sub control. Gibson aruncă o privire spre plicul din hârtie groasă de pe scaunul pasagerului. Conţinea zece mii de dolari. Cash. Un bonus de la ACG pentru munca sa „remarcabilă“. O
mită dată pentru a-l face să înghită mai uşor pilula amară.
Dacă ăsta fusese planul de la bun început, să-l expedieze acasă după ce îl găseau pe WR8TH, atunci următoarea întrebare era de ce. Nu îi spusese George Abe, în ziua când se întâlniseră, că dorea să aibă o conversaţie serioasă cu omul care o răpise pe Suzanne? Şi nu tot el menţionase în treacăt ideea de a oferi resturile FBI-ului? Şi pentru asta, logic era să-l scoată pe Gibson din joc. Dar oare chiar voiau să afle ce se întâmplase cu Suzanne? Şi dacă nu, atunci ce urmăreau?
Întrebarea care se punea acum era ce putea el să facă. Avea să înceapă cu ceea ce era mai important. Opri maşina în faţa unui birou UPS, împături câteva bancnote în sumă de o mie de dolari şi le vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi expedie restul pe adresa lui Nicole, însoţit de un mesaj. Dacă treaba avea să ia o întorsătură urâtă, măcar soţia lui se va alege cu banii. Ieşi în plin soare, zornăind în mână cheile maşinii.
Să înceapă jocul.
Nu era capabil să-l urmărească pe Hendricks ca un profesionist al filajului, dar nici nu trebuia să o facă. Când Hendricks îşi lăsase telefonul afară din camera de motel, Gibson luase momentul de neatenţie drept o invitaţie de a interveni.
Datele personale ale lui Hendricks erau criptate, aşa cum se şi aşteptase, aşa încât accesul la ele nu era foarte uşor. Cum însă Gibson nu dorea şi nici nu avea nevoie să le acceseze, fusese simplu să mute datele temporar de pe telefon, să
ruleze un cod extern şi să instaleze un program conceput de el, după care să
reîncarce datele lui Hendricks pe telefonul acestuia.
Activă acum aplicaţia folosindu-şi propriul telefon şi aşteptă să se încarce GPS-ul de pe telefonul lui Hendricks. Când se termină încărcarea, apăru un punct roşu pe harta de pe telefonul lui. Punctul roşu se deplasa în ritm susţinut spre nord,
îndepărtându-se de punctul verde care marca poziţia lui Gibson. Urmări mişcarea punctului roşu până ce acesta se opri. Mări harta cu degetele, găsi adresa, apoi o căută pe net.
Era adresa unei firme cu depozite individuale de închiriat.
Grafton Storage se afla la o distanţă de douăzeci de minute de mers cu maşina de Somerset, pe o şosea întunecoasă cu două benzi, mărginită pe ambele laturi de un parc public. Se ivi pe partea dreaptă, prima clădire pe care o zărea după multe mile. Încetini pentru a o studia cu mai mare atenţie.
Proprietatea ocupa aproape doi acri şi avea un aspect simplu: un zid înalt, solid, cenuşiu, cu sârmă ghimpată în vârf, care o încercuia, o poartă cu deschidere automată şi cu o mică gheretă alăturată, apoi şir după şir de depozite identice, pe un singur nivel, cu uşi glisante tot identice. Ce fusese în mintea celui care construise un asemenea depozit departe de orice îl depăşea cu totul pe Gibson.
Dar constituia probabil motivul pentru care complexul Grafton Storage era dezafectat şi, din câte se părea, situaţia se perpetua de ceva vreme.
Înaintă cu maşina până ce ajunse la un drum de pământ unde putu ascunde Taurusul. Merse înapoi pe jos un sfert de milă până la Grafton Storage fără a întâlni în drum nici o maşină. Văzut de aproape, depozitul i se înfăţişă într-o stare parcă şi mai precară: un anunţ turtit cu înscrisul „De vânzare“ stătea agăţat strâmb de poartă, şi smocuri groase de iarbă crescuseră prin crăpăturile asfaltului. Părea să nu se fi umblat de sute de ani la lanţul gros şi la lacătul puternic corodat care barau poarta.
Oare programul pe care îl instalase pe telefonul lui Hendricks îl indusese în eroare? Închise şi reîncărcă aplicaţia care îi dezvăluise localizarea. Nu, programul i-l arăta pe Hendricks în interiorul complexului de depozite. Gibson studie mai îndeaproape lacătul. Fărâmele acelea de oţel care ieşeau la iveală din rugină
să fie oare semn că cineva introdusese o cheie în încuietoarea înţepenită? Dar de când devenise el expert în lacăte ruginite?
Aruncă o privire în jur. Dacă Jenn şi Hendricks se aflau cu adevărat înăuntru, cine încuiase poarta în urma lor? Nu avea nici un sens, asta dacă nu cumva exista o altă intrare. Ori dacă Hendricks nu-şi aruncase telefonul peste zid pentru a-l trage pe el pe sfoară. Ceea ce însemna că se ştia urmărit.
Sau poate că…
Gibson îşi frecă tâmplele. Prea multe variante; era momentul să înlăture o parte din ele.
Apelă numărul de telefon al lui Hendricks. Telefonul sună de cinci sau şase ori înainte ca Hendricks să răspundă. Cu o voce foarte iritată.
Foarte bine.
– Bună! rosti Gibson pe cel mai tâmp ton posibil.
– Care bună? N-am terminat cu tine? N-ai plecat? Parcă îmi amintesc că te-am văzut plecând.
– Da, ştiu. Scuze. Jenn e pe acolo? Am să-i pun o întrebare scurtă.
– Jenn are şi ea telefon, în caz că nu ştiai. Ce sunt eu, secretara ei?
Gibson dădu să se scuze din nou, însă Jenn preluă apelul, părând doar un pic mai puţin încordată decât partenerul ei.
– Da?
– Scuze că vă deranjez pe amândoi, dar aş putea să merg direct acasă cu maşina şi să o las la ACG mâine-dimineaţă?
Parcă o şi vedea pe Jenn cum îşi dă ochii peste cap, aşa că se lansă într-o poveste despre un meci de fotbal al lui Ellie la care voia să asiste în după-amiaza aceea.
Jenn îl întrerupse şi-i spuse că era în regulă.
– George a ajuns? întrebă Gibson.
– Nu încă.
– Şi chiar crezi că o să vrea să doarmă în rahatul ăla de motel?
Jenn se forţă să râdă. Un râs sec şi lipsit de veselie. Fu de acord cu el că avea să
fie amuzant.
– Te rog să-i faci nişte poze. Neapărat vreau să îl văd înghesuit în camera de motel.
