Al doilea personaj interesant era un bărbat hispanic de patruzeci şi ceva de ani, pe nume Daniel Espinosa. Cu un început de chelie şi cu tâmplele cărunte. Vârsta se potrivea, numai că pedofilii nu vânau de obicei decât în cadrul grupului lor etnic. Sigur, asta nu îl elimina cu totul de pe lista de suspecţi, dar nici nu îl urca pe primul loc. Omul avea o faţă prietenoasă şi deschisă şi pălăvrăgea cu un cuplu aşezat la aceeaşi masă din parc.
Al treilea suspect era Lawrence Kenney. Puţin trecut de cincizeci de ani, părea să-şi fi achiziţionat pantalonii kaki noi, avea o vestă tricotată şi frizură cu părul adus din spate pentru a-i acoperi chelia proeminentă. Avea aerul tipic al unui contabil blajin care pierde vremea tastând pe laptop, dar ceva din atitudinea lui îl puse în gardă pe Gibson. Cu toate că n-ar fi ştiut să spună ce anume. Poate felul în care contabilul stătea în mijlocul oamenilor, dar părând totodată distant. O
femeie care împingea un cărucior trecu pe lângă el, şi individul înţepeni. O
urmări cu o privire care ardea mocnit şi îi făcu pielea de găină lui Gibson. Oare pielea de găină era socotită un indiciu relevant în statul Pennsylvania?
Din fericire, Rilling avea să identifice persoanele filmate şi să le verifice trecutul. Până atunci erau nevoiţi să se bazeze doar pe filajul poliţienesc de tip vechi şi pe propria intuiţie.
Jenn şi Hendricks începură să discute şi să disece suspecţii. Ascultându-i, două
lucruri sesiză Gibson. Primul, faptul că cei doi se pricepeau. Al doilea, că dis-
cuţia îi depăşea capacitatea de înţelegere. Cunoştinţele sale cu privire la criminalii în serie se rezumau în mare parte la ceea ce aflase din Tăcerea mieilor şi din romanele Patriciei Cornwell. În schimb, el se pricepea la computere şi la oamenii care le foloseau. Se întrebă dacă tehnicile utilizate de psihologii criminalişti în cazul ucigaşilor şi violatorilor se puteau aplica şi hackerilor. Dacă
ar fi fost să extrapoleze pornind de la semnătura hackerului pe serverul ACG, peste cine ar da?
Probabil că suspectul principal ar fi contabilul. Codificarea virusului fusese o treabă curată şi precisă, care necesitase atenţie la detalii. Cel puţin la prima vedere, contabilul părea cel mai plauzibil autor. Totuşi, raţionamentul său nu prea stătea în picioare. Gibson cunoştea o grămadă de programatori deloc meticuloşi din fire. Îşi dădu seama că se aventurase în locuri necunoscute şi respinse teoria, revenind la sortarea fotografiilor de pe carnetele de şoferi primite din DC de la Mike Rilling. Îşi petrecu următoarea oră localizând cât mai bine persoanele pe hartă.
Pe la cinci fără un sfert nu adormise, dar nici nu era treaz de-a binelea. Şedea cu picioarele încrucişate şi bărbia sprijinită în pumn, holbându-se la monitorul pe care erau afişate datele de pe serverul ACG. Se simţea de parcă aştepta un avion aflat în permanentă întârziere. Aşa că reacţionă cu încetinitorul în momentul când telefonul, aşezat pe podea între genunchi, începu să vibreze. Abia la al treilea bâzâit se uită în jos, văzu mesajul şi-şi îndreptă imediat atenţia spre monitor. Adrenalina începu să-i curgă prin vene. O bară roşie cu un mesaj de alertă îşi făcuse apariţia. Virusul de pe serverele ACG primea noi instrucţiuni.
– Aţi primit vreunul dintre voi un mesaj text? întrebă Hendricks.
– Da, l-am primit. Ce se întâmplă, Gibson?
Vocea lui Jenn suna tăios – entuziasm amestecat cu foamea unui prădător.
– Virusul s-a activat. WR8TH îi transmite instrucţiuni.
– De unde? Din bibliotecă? întrebă Jenn.
– Aşteaptă, răspunse Gibson în timp ce scana lista traficului iniţiat pe internetul bibliotecii. Hai odată, hai odată, drăguţă. Îşi trecu degetul peste monitor. Şi iată
vinovatul. Mare şi frumos. Cineva logat la Wi-Fi-ul bibliotecii comunica cu serverul infectat care servea drept staţie de transmisie a virusului. Nu era o
coincidenţă şi nu putea însemna decât un singur lucru.
– Nenorocitul e aici, murmură Gibson.
Mai mult pentru sine, dar, cum lăsase canalele de comunicare deschise, se produse o reacţie imediată.
– Unde? întrebă Jenn.
– Afară. În parc.
Se uită pe înregistrarea din parc. Omul lor era acolo. Răpitorul şi foarte probabil ucigaşul lui Suzanne Lombard stătea la vedere, bronzându-se la soare.
– Care dintre ei? insistă Jenn.
Gibson introduse adresa IP în computer şi îşi parcurse notiţele până ce găsi fotografia corespunzătoare de pe carnetul de şofer. Scană din nou din ochi monitorul şi îl descoperi pe cel căutat.
– Te-am prins! şuieră el rânjind.
21
Tinsley stătea aşezat pe o ladă de lemn pe care o folosea pe post de taburet. Era acolo de dinainte de ivirea zorilor şi urmărise cum soarele se ridica pe deasupra bibliotecii. Aştepta să se întâmple ceva. Sau nu… Îi era indiferent.
Pe la începutul săptămânii, dibuise un birou mic, neocupat, în care să se adăpostească. De la fereastra de la etajul întâi în faţa căreia stătea avea o vedere neobstrucţionată spre bibliotecă şi spre parcul alăturat. La ora aceea, biblioteca şi parcul erau pustii, dar Tinsley avea nevoie de timp pentru a permite goliciunii aceleia să-i impregneze retinele, şi peisajului să-i pătrundă în ochii minţii. Mai târziu, pe măsură ce spaţiul avea să se umple de corpuri, fiecare obiect în parte avea să-şi capete locul cuvenit, precum o pată pe un original imaculat.
Agentul imobiliar care îi prezentase proprietatea i se plânsese că Tinsley era cel dintâi care se arătase interesat de ea de mai bine de o lună. Tinsley luase informaţia ca fiind de bun augur, şi în noaptea aceea pătrunsese prin efracţie în birou. Îl folosea ca bază de operaţiuni, dar fără a lăsa vreun semn al prezenţei sale acolo. Voia ca la plecarea din oraş să nu rămână în urma lui nici măcar o undă de suprafaţă. Deocamdată, nu intenţiona să-l ucidă pe agentul imobiliar, însă luase cartea de vizită a individului, pentru orice eventualitate.
Clipi des în soarele puternic a amiezii.
Clipi des, şi soarele coborî spre orizont.
Ceasul de mână scump îi arăta că petrecuse douăsprezece ore la fereastră. Ochii săi continuau să urmărească mişcările leneşe ale siluetelor din parc. Nimic important nu se petrecuse. Femeia stătea şi acum pe bancă. Bărbatul slab şi irascibil se afla şi acum în maşină. Cel de-al treilea personaj nu se găsea în raza lui vizuală, însă Tinsley era convins că Vaughn se afla la motel. Tastând probabil la unul dintre computerele lui mititele. Tastând şi iar tastând.
Situaţia avea o anumită doză de ironie – vânătorii care ignorau că erau la rândul lor vânaţi. Ca şi faptul că găsirea prăzii avea să le aducă moartea. Ideea nu îl
impresiona foarte tare, dar medită asupra ei câteva clipe. Oare şi-ar da seama dacă cineva l-ar vâna? Nu era o dovadă de aroganţă din partea lui să presupună
că se afla în avantaj? Rânji la gândul acesta. Ce complicat ar fi atunci! Să asmuţi un ucigaş asupra altui ucigaş, să pui toate lucrurile cap la cap. Destul de improbabil, dar nu cu totul imposibil. Îşi propuse să-şi recalibreze simţurile pentru a face faţă oricărei trădări.
Într-un fel, tânjea după astfel de complicaţii. Jobul se dovedea a fi anost, şi perspectiva de a-i ucide pe cei trei nu aprindea nici o scânteie în el. Cu Hendricks nu avea să aibă probleme. Jenn Charles avea să îi solicite un pic atenţia, dar nu mai mult decât atât. Cu Gibson Vaughn avea ceva de împărţit din trecut, însă nici măcar asta nu îl aţâţa foarte mult.
Nu că perspectiva părea prea apropiată. Ziua de vineri, una capitală, din câte se părea, pentru cei trei, nu le adusese nimic nou. Acum avea să urineze şi să mănânce ceva. Nu simţea nevoia de a face nici una, nici cealaltă, dar ceasul de la mână îl avertiza că era cazul.
Telefonul îi vibră. Parcurse mesajul cu o curiozitate rece. Uite că se întâmpla!
