– Partea tristă este că ar fi trebuit să fi fost condamnat pentru răpire de minori, observase Jenn.
– O infracţiune deosebit de gravă, interveni Hendricks.
– Ar fi trebuit să stea la zdup douăzeci de ani.
– Numai că poliţiştii locali s-au dovedit mult prea zeloşi şi l-au caftit pe individ în timp ce îl încătuşau, adăugase Hendricks.
– Da, i-au rupt braţul şi i-au dislocat umărul. Avocatul lui a făcut o înţelegere şi până la urmă acuzaţia a fost de privare de libertate.
– O infracţiune de gradul doi, precizase Hendricks.
– Care i-a permis să iasă din închisoare la timp pentru a o putea răpi pe Suzanne, completase Gibson, conştient acum de întreg lanţul de circumstanţe tragice.
– Dar uite că, până la urmă, am pus mâna pe el, spusese Jenn.
Sâmbătă seară, în timp ce Hendricks supraveghea casa lui Tate, Jenn şi Gibson luaseră cina la Summit Diner. Ca nişte eroi ce erau. Jenn îi dezvăluise câte ceva din personalitatea ei şi râseseră împreună ca nişte vechi amici şi-şi povestiseră
unul altuia amănunte din săptămâna care trecuse ca şi cum totul se întâmplase cu mult timp în urmă. Gibson se simţise pentru întâia oară ca membru cu drepturi depline al echipei şi toastaseră cu milkshake-uri. Jenn se purtase cu amabilitate şi îi spusese că nu ar fi reuşit fără ajutorul său. George Abe îl sunase pentru a-l felicita personal. Avusese un sentiment plăcut de apartenenţă la ceva cu adevărat important.
Dar, după ce achitase nota, Jenn aruncase bomba: Abe îi cerea să revină la Washington.
– Trebuie să înţelegi că prezenţa ta ar periclita credibilitatea noastră. Cei de la FBI se vor enerva oricum pentru că nu am apelat la ei din prima clipă. Trebuie să
ne prezentăm beton în faţa lor, şi unul ca tine n-ar face decât să tulbure şi mai mult apele.
– Unul ca mine…
– Unul cu un trecut ca al tău. FBI-ul nu va înţelege cât de importantă este Suzanne pentru tine. Nu le va păsa decât de povestea ta cu Lombard.
Gibson nu era de acord cu raţionamentul. Promisese totuşi să nu le stea în drum.
Le-ar fi promis orice. Erau atât de aproape; cu nici un chip nu avea să plece acasă acum.
– Ai dat lovitura, să ştii, remarcase Jenn. Îţi rămânem îndatoraţi, dar trebuie să
ne laşi să ne ocupăm noi de problemă de aici încolo. Doar vrei să-l prindem pe tip, nu-i aşa?
Stătuseră în parcarea localului, şi se certaseră, şi ridicaseră glasurile până ce managerul restaurantului ieşise şi le pusese în vedere să o şteargă. Reveniţi în camera de motel a lui Jenn, reluaseră cearta, fiecare susţinându-şi iar şi iar punctul de vedere. Până ce, într-un final, extenuaţi, se cufundaseră amândoi în tăcere.
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai crampona de asta, rostise Jenn în cele din urmă. Ai reuşit. O dată în viaţă recunoaşte că te afli în avantaj şi savurează-ţi victoria.
Era un sfat bun, deşi îl durea. Un sfat pe care nu intenţiona să îl urmeze. Pentru că era vorba de Ursuleţ. Avea să meargă până la capăt, chiar dacă de unul singur.
N-aveau decât să-şi ia banii înapoi.
Pe la jumătatea controversei, îşi dăduse seama că nici unul dintre argumentele sale nu avea să o clintească pe Jenn din hotărârea ei. Aşa încât continuase cearta doar de ochii lumii. La momentul potrivit, se năpustise afară pe uşă ca o furtună
şi se dusese în camera lui, ca să-şi împacheteze lucrurile. A doua zi dimineaţă, Jenn încercase să facă pace, dar el o respinsese furios. Dacă nu ar fi procedat astfel, n-ar fi convins-o pe Jenn, iar el avea nevoie să fie crezut că se întoarce acasă.
Aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. Oare îi păcălise? Dacă da, atunci era vina lor că se lăsaseră înşelaţi, crezând că îl convinseseră să renunţe cu câteva vorbe frumoase. Răsuci volanul, făcu o întoarcere la 180 de grade şi porni înapoi spre Somerset.
Spre Ursuleţ.
Avea dreptate Hendricks. Speranţa era ca un fel de cancer.
Gibson îl urmări pe Hendricks cum încarcă tot echipamentul în spatele Cherokee-ului. Fostul poliţist trânti capota şi-şi aprinse o ţigară. După un minut, Jenn ieşi din biroul managerului motelului, îi făcu semn lui Hendricks să
pornească motorul şi se aşeză pe scaunul pasagerului. Hendricks strivi cu piciorul ţigara doar pe jumătate fumată şi se instală la volan.
Cherokee-ul se înscrise în trafic, şi Gibson se făcu mic în spatele volanului în timp ce maşina îl depăşea, rulând spre ieşirea din oraş. Parcase la câteva cvartale distanţă şi îi urmărise pe cei doi printr-un binoclu găsit în torpedou. Totuşi se simţea expus. Se afla într-o maşină pe care cei doi o cunoşteau, şi lui Hendricks rareori îi scăpau asemenea amănunte. Aproape că se aştepta ca Cherokee-ul să
tragă pe dreapta lângă el şi să fie scos cu forţa din Taurus. Însă Hendricks şi Jenn îl depăşiră fără măcar să arunce o privire în direcţia lui. Ar fi vrut să-i urmărească, dar nu se pricepea. După o jumătate de milă, Hendricks l-ar fi descoperit negreşit.
Se ridică în şezut. Se simţea ca un prost. Dar oare aşa şi era? Ceva era în neregulă. Se presupunea că Hendricks şi Jenn urmau să rămână pe poziţie până
la sosirea lui Abe, care avea să coordoneze acţiunile lor cu cele ale federalilor.
Atunci, unde se grăbeau cei doi?
Deşi nu asta îl rodea cel mai tare. Ci mai degrabă comportamentul lui Hendricks.
Nu atât graba cu care acesta se mişca, ci faptul că o făcea cu un scop clar. Deplasându-se în mod economicos între camera de motel şi vehicul şi înapoi. Nu ca şi cum s-ar fi cronometrat, dar fără a pierde timpul. Asta îi amintea lui Gibson de puşcaşii marini care se pregăteau de o desfăşurare iminentă de forţe – verificarea şi răsverificarea echipamentului şi inventarierea lui mintală. Era vorba de acea intensitate latentă ce se instalează înaintea unei acţiuni de mare amploare.
Deci, încotro se îndreptau cei doi? Cât trecuse de când plecase el? Cel mult o oră
şi jumătate. Şi, în acest răstimp atât de scurt, Jenn şi Hendricks porniseră deja la drum. Nu îşi schimbaseră planurile după plecarea lui; nu, aşa hotărâseră să
procedeze din capul locului. De asta nu se îndoia nici o clipă.
