Aruncă o privire în jos spre parc. Femeia se ridicase de pe bancă. Cu ochii minţii o urmări înaintând către fântână. Dând ocol grupului central de oameni strânşi la mesele din apropierea bibliotecii şi oprindu-se apoi la o ţâşnitoare pentru a-şi umple sticla cu apă. Tinsley zări silueta individului morocănos aşezată în continuare în maşină, numai că de această dată tipul discuta animat la telefon.
Marea lui curiozitate era să vadă faţa celeilalte persoane pe care fusese trimis să
o ucidă: cea care îi rămăsese necunoscută în toţi aceşti ani. Şi care era, la urma urmei, ţinta lui principală. Vechea afacere neterminată care îl adusese aici. Fie că
ucisese pe cine nu trebuia în urmă cu zece ani, fie că existase un complice pe care îl scăpase din vedere. Aşa cum se întâmplă de obicei, timpul îi conferise acelui bărbat o falsă încredere că putea scoate din nou capul la lumină. Tinsley avea acum să încline balanţa în favoarea sa.
Ceilalţi urmau să fie doar victime colaterale.
Îşi băteau joc de el. Vicepreşedintele era convins de asta. Îşi răsuci furios încheietura mâinii pentru a se uita la ceas. Şase patruzeci şi şapte p.m. De aproape şapte ore nu făcea decât să-şi piardă vremea cu porcăria asta în biroul său de la Senat.
Şi totul pentru un proiect de lege a imigraţiei mort din faşă şi care zăcuse în Senat de la începutul primăverii. Pentru ca acum, ca prin minune, cu numai câteva zile înainte de momentul crucial al desemnării candidaţilor dinaintea alegerilor din California, Senatul să propulseze proiectul pe agenda de lucru pentru votul final. Anticipând un balotaj, omul însărcinat cu convocarea la dezbateri a majorităţii parlamentare îl informase pe Lombard că, pentru depă-şirea impasului, era necesară prezenţa sa la Washington.
Liderul majorităţii îl asigurase că votul avea să fie dat la prima oră, aşa că
Lombard zburase dimineaţa devreme şi ajunsese la Capitoliu la unsprezece şi treizeci de minute, în ideea că votul urma să aibă loc la prânz. Având în vedere diferenţa de fus orar, intenţiona ca pe la jumătatea amiezii să fie înapoi la Dallas, pentru mai multe apariţii de campanie. În loc de asta, fusese nevoit să îndure obstrucţii neaşteptate, un amendament irelevant şi o suspendare a dezbaterilor.
De fiecare dată, exact când votul deschis asupra proiectului final se anunţa a fi iminent. Acum îşi făcea griji că votul urma să fie amânat pentru a doua zi, ceea ce însemna că nu avea să ajungă înapoi la Dallas decât cel mai devreme sâmbătă
după-amiază.
Nu era o coincidenţă şi nici un accident. Era sigur de asta. Lombard cunoştea din proprie experienţă regulile jocului în Senat şi şi-l imagina cu uşurinţă pe liderul minorităţii râzând pe înfundate în biroul lui. Ei bine, n-ai decât să te hlizeşti cât mai poţi, îşi spuse el. În ultimele câteva ore îşi modificase agenda neoficială a primului mandat pentru a include în ea detronarea nemernicului.
Se uită din nou la ceas. Cu toate că nu era dispus să recunoască asta în faţa nimănui, campania lui se afla pe mâini bune, şi oamenii lui se puteau lipsi de el o zi. Fleming apucase pe o pantă descendentă şi, dacă era să dea crezare sondajelor pe care le plătise, nominalizarea lui avea să survină în săptămâna următoare.
Nu, ceea ce îi dădea dureri de cap era situaţia din Pennsylvania. Un mesaj criptic primit de la Eskridge în urmă cu o oră îl informa despre posibilitatea ca Gibson Vaughn să fi dat de urma răpitorului fiicei sale. Era ceva de neconceput, şi în mod normal Lombard era capabil să se ocupe de fiecare lucru în parte fără a le amesteca, însă de data asta nu se putuse concentra asupra nici unei alte chestiuni.
Voia să ştie ce se întâmplă şi voia să afle totul pe loc.
În schimb, se trezise prins în capcană şi înconjurat de urechi în care nu avea deplină încredere, fără putinţa de a cere să fie permanent ţinut la curent. Pentru
prima oară în opt ani, poziţia de vicepreşedinte al Statelor Unite se dovedea a fi total neconvenabilă – avea toată puterea de pe lume, dar nu şi pe aceea de a influenţa căutarea propriei fiice. Se uită din nou la ceas şi îl întoarse, pentru a fi sigur că arăta ora exactă.
– Domnule vicepreşedinte?
Un tânăr asistent stătea în pragul uşii.
– Da? Gata, au terminat?
Asistentul îşi fixă privirea în podea cu o mină nefericită.
– Ce mai e acum? întrebă Lombard.
– Un nou amendament, domnule.
Vicepreşedintele simţi cum i se ridică tensiunea.
– Cât va dura?
– Nouăzeci de minute… poate două ore.
Lombard îşi consultă ceasul. Nu mai avea cum să ajungă la Dallas pentru a-şi rosti discursul. Trebuia să discute cu Reed şi să pună la punct noile aranjamente pentru sâmbătă.
– Închide uşa.
Asistentul se întoarse în hol, mulţumit că scăpase aşa ieftin. Lombard rămase aşezat la birou, ridică receptorul telefonului, apoi îl puse înapoi în furcă. Şi îl fixă mult timp cu o privire cruntă.
22
Gibson opri Taurusul pe marginea drumului. Maşina se zgâlţâia din cauza traficului intens ce se desfăşura destul de aproape. Rămase aşezat cu mâinile pe volan, ascultând torsul motorului. Se afla la treizeci de mile de Somerset.
Suficient, probabil. Oare îl urmăreau? Se uită din nou în oglinda retrovizoare.
Nimic. Dar asta nu-l liniştea. Dacă Hendricks nu dorea să fie văzut, atunci putea deveni invizibil.
Ultimele treizeci şi şase de ore fuseseră pline de evenimente. Kirby Tate, culturistul aspirant, se dovedise a fi WR8TH. Programul instalat de Gibson funcţionase perfect şi făcuse legătura între serverul cu anunţul infectat şi computerul lui Tate. În timp ce Rilling trecea numele lui Tate prin bazele de date statale şi federale, Hendricks şi Jenn îl urmăriseră pe Tate până la reşedinţa acestuia. Până în dimineaţa următoare ajunseseră să fie 90% siguri că acela era omul lor, iar până sâmbătă după-amiază, când Rilling trimise dosarul lui Tate către Jenn şi Hendricks, bănuiala deveni certitudine. Îl sunară pe George cu rugămintea să prezinte cazul Kirby Tate agenţilor FBI.
– Omul nostru are cazier, spusese Hendricks. A făcut cinci ani şi jumătate de închisoare la Frackville pentru privare de libertate. Probabil că acolo s-a apucat de sport, pentru că în fotografia făcută la arestare arată ca un nemernic mic şi pricăjit.
– Pentru ce a fost închis? întrebase Gibson.
– A fost prins la el în maşină cu Trish Casper, o fetiţă de unsprezece ani.
– E înregistrat ca agresor sexual? întrebase Jenn.
– Îhî. Fratele fetei a identificat maşina în momentul când ieşea din parcarea unui supermarket, iar mama a sunat la poliţie. Poliţiştii au tras maşina pe dreapta şi au găsit-o pe fetiţă legată în portbagaj. Şi pe jumătate dezbrăcată.
– Văd că a fost eliberat cu un an şi jumătate înainte de dispariţia lui Suzanne.
