aruncă o privire iritată, ca şi cum l-ar fi întrebat: „Ei, eşti fericit acum?“ Trecuse cu o viteză remarcabilă de la teroare la nemulţumire.
– Te rog să ai grijă la cristalurile de la parter. Soţul meu le-a cumpărat din Irlanda în luna de miere. N-aş vrea să le găsesc sparte.
Tinsley o asigură că le va trata cu maximă atenţie.
După ce femeia căzu în inconştienţă, el scoase o altă seringă şi îi făcu o a doua injecţie. Patruzeci de mililitri aveau să fie mai mult decât suficienţi pentru vârsta şi greutatea ei. Se aşeză într-un fotoliu de lângă fereastră şi îi urmări respiraţia din ce în ce mai uşoară, până ce încetă cu totul. Rămase neclintit timp de o jumătate de oră, după care îi verifică pulsul. Satisfăcut, aranjă flaconul gol lângă
seringă şi făcu un pas înapoi, cântărind din ochi tabloul. Lipsea ceva.
Coborî şi se duse spre pian, căutând printre fotografiile înrămate, până ce găsi una în care doctoriţa apărea alături de răposatul ei soţ. Cei doi se ţineau de mână, pe fundalul oceanului. Tinsley luă cu el fotografia, urcă şi o aşeză pe noptieră, într-un loc unde ar fi fost văzută de femeia întinsă pe pat. După aceea ieşi din dormitor închizând încet uşa în urma lui, ca şi cum nu ar fi vrut să o trezească.
Ajuns în birou, luă plicul pe care fusese instruit să-l recupereze şi închise seiful.
Se gândise mult unde să lase biletul de adio şi decisese că biroul era locul cel mai potrivit. Articolele de scris ale doctoriţei erau formate din coli groase; sprijini plicul, cu partea superioară nelipită, de călimară. Iar lângă el aşeză stiloul folosit pentru scrierea biletului.
De obicei, evita să falsifice înscrisuri, lucru care te putea trăda, însă fusese asigurat că, de data asta, nimeni nu avea să aibă îndoieli cu privire la autorul biletului.
Mulţumit de scena creată, reveni în dormitor şi scoase din picioarele doctoriţei Furst pantofii, pe care îi plasă lângă pat, unul lângă altul, cu vârfurile îndreptate în partea opusă patului. Nu ştia de ce simţise nevoia să facă asta, era un accesoriu pentru completarea scenei. Pantofii creau cumva senzaţia de încheiere.
Se furişă afară din casă. Începuse să plouă; picăturile erau grele şi aterizau ca nişte mici corpuri umede atunci când loveau asfaltul. Tinsley le băgă în seamă
doar atât cât să remarce apreciativ faptul că, din cauza ploii, strada pe care locuise buna doctoriţă era pustie. Îşi scoase mănuşile de latex şi dispăru în
noapte.
20
Vineri dimineaţă devreme, Jenn îl trezi pe Gibson fără menajamente, aprinzând brusc lumina şi bătând din palme ca un antrenor. Asta, deşi Gibson era aproape sigur că încuiase uşa.
– E cinci şi douăzeci şi opt de minute, îl anunţă ea.
Aparent, asta era tot ce venise să-i spună. Lăsă uşa camerei de motel deschisă şi plecă, presupuse el, în căutarea unei alte victime la care să se răstească. Hendricks îşi făcu apariţia după un minut şi aşeză un pahar mare cu cafea pe noptieră.
– ’Neaţa, rază de soare! Testare echipament în şaizeci de minute, şi după aia Jenn vrea să revedem planul.
Douăzeci de minute mai târziu, camera de motel a lui Gibson arăta ca un centru de comandă cu chirie modică. Trăsese salteaua de pe pat, o proptise de zid şi plasase tot felul de laptopuri, monitoare şi tastaturi în semicerc, pe somiera patului. Cabluri negru cu gri le legau între ele, şi post-ituri galbene lipite pe monitoare şi tastaturi îl ajutau să ţină echipamentul sub control. Pe un set de monitoare, camerele montate de Hendricks proiectau imagini statice, actualizate la fiecare trei secunde, ale străzilor care înconjurau biblioteca. Pe un alt set, programul instalat prin bunăvoinţa lui Margaret Miller afişa o mulţime de informaţii despre computerele logate la Wi-Fi-ul bibliotecii.
Programul conceput de Gibson nu era nemaipomenit de complex, dar brutal de eficient, bazându-se în mare parte pe Wi-Fi-ul bibliotecii, care făcea mai toată
treaba.
Un computer e prevăzut cu o mulţime de portaluri. Toate aceste portaluri se bazează pe un firewall, care le spune în cine pot avea încredere atunci când un utilizator vine să le bată la uşă. Un firewall este în esenţă o matahală de agent de pază la un club de noapte, care îi respinge pe toţi cei neaflaţi pe lista cu VIP-uri.
Toate bune şi frumoase până ce proprietarul clubului, utilizatorul uman, îi trage o
săpuneală agentului de pază pentru a-i oferi unui utilizator acces VIP.
Utilizatorul îi spune agentului să ridice cordonul de catifea fără a-i pune întrebări, pentru a-l lăsa să intre în club. Asta se întâmplă de fiecare dată când utilizatorul deschide o pagină de web, dă clic pe un link sau pe un e-mail ori instalează un program. Sau pătrunde într-o reţea Wi-Fi.
Pentru ca un utilizator să ajungă să folosească un Wi-Fi, trebuie ca agentul de pază să aibă încredere în el şi să-i deschidă un portal. Odată relaţia de încredere stabilită, tot ceea ce transmite utilizatorul prin acel portal e de asemenea considerat ca fiind demn de încredere. Şi asta deoarece reţeaua bibliotecii dispune de propriul firewall, şi majoritatea utilizatorilor se bazează pe setări implicite atunci când se leagă la reţea. Setările implicite tind însă să fie prea încrezătoare atunci când vine vorba de reţelele Wi-Fi. Ceea ce era o idee proastă
în general. Şi una chiar foarte proastă în cazul de faţă, când programul conceput de Gibson pătrunsese deja în firewallul bibliotecii.
Drept rezultat, programul lui Gibson avea să-i permită să umble nestingherit prin reţea şi să adune informaţii din majoritatea computerelor logate la Wi-Fi-ul bibliotecii. În funcţie de sistemul de securitate al fiecărui computer în parte, Gibson putea obţine astfel nume, adrese, contacte, numere de telefon mobil, de carduri de credit, adrese IP – şi totul în numai câteva secunde.
În plus, exploatând punctele de acces Wi-Fi răspândite prin bibliotecă, putea determina cu oarecare exactitate localizările utilizatorilor. Din păcate, numărul punctelor de acces nu permitea decât obţinerea unei hărţi aproximative, în schimb putea afla cu precizie şi dintr-o singură privire câţi utilizatori se aflau la fiecare etaj al bibliotecii, câţi în parcul situat la vest de clădire şi dacă cineva se găsea pe străduţele înconjurătoare situate în raza de acţiune a Wi-Fi-ului.
În timp ce se ridica pentru a merge la instructajul programat de Jenn la şase şi jumătate, unul dintre monitoare semnală o alertă. O logare în parc. Imediat, pe un alt monitor apărură datele personale ale userului: Lisa Davis… cod poştal 814… adresa de domiciliu… adresa locului de muncă… e-mail… contacte…
istoricul accesărilor web. Gibson zâmbi şi comută pe camerele montate în parc.
Nimeni nu lucra la laptop; singura persoană din parc era o femeie însărcinată, care împingea un cărucior de copii.
Probabil că smartphone-ul ei se conectase automat la reţeaua bibliotecii. Pentru a fi sigur, Gibson formă numărul de telefon al femeii şi o urmări pe monitor cum
îşi scoate telefonul şi, nerecunoscând numărul apelantului, lasă să intre căsuţa vocală.
De acum, era clar vorba de un pieton aflat la marginea razei de acţiune a Wi-Fiului care se conectase la reţea timp de câteva secunde, înainte de a ieşi din raza de acţiune. Pe hartă apăru ca un impuls luminos de scurtă durată, care se stinse la fel de repede.
Gibson se încruntă. Smartphone-urile puteau încurca rău lucrurile. Reprezentau fără îndoială o problemă şi se mustră singur pentru că nu o luase în calcul.
Vremurile se schimbaseră mult de la arestarea lui şi trebuia să se pună rapid la punct cu ultimele noutăţi în materie de tehnologie. Se bucură că Jenn şi Hendricks nu se găseau pe aproape pentru a-i cere socoteală.
Chibzui asupra opţiunilor pe care le avea, după care operă câteva ajustări la program, filtrând traficul de smartphone şi deviindu-l într-un subdirector. Smartphone-urile nu constituiau obiectul vânătorii lor, însă îşi făcu o notă mintală, promiţându-şi să revină asupra lor mai târziu. Dacă avea să fie cazul. Degetele îi dansau uşor peste tastatură. Scrisul lui Gibson era aproape neinteligibil, însă de tastat putea tasta circa optzeci de cuvinte pe minut – un adevărat maestru. Apăsă
pe butonul „Refresh“ şi urmări cum semnătura telefonului mobil din parc se evaporă de pe monitor. Cu asta pusese lucrurile la punct cât de cât.
Dar numai cât de cât. Cetăţenii din Somerset erau în mod clar dornici să se bucure de vremea neobişnuit de răcoroasă pentru acea perioadă a anului. După
