– Vreau un avocat, ceruse el.
Hendricks izbucnise în râs.
– În iad nu există avocaţi, fiule.
– E ilegal ce faceţi! Am dreptul la un avocat!
– Eu sunt avocatul tău. Zi-mi ce-ţi trebuie.
– N-aveţi voie să faceţi asta, strigase Tate. Îmi cunosc drepturile.
– Aici n-ai dreptul la nimic. Unde te trezeşti?
Tate făcuse ochii mari şi se holbase la el cuprins de o panică animalică. Mişcase din buze fără a scoate vreun sunet, ca şi cum avea gura încă astupată de căluş.
– Ascultă-mă bine. Ştim cine eşti. Ştim ce ai făcut. Ştim totul despre tine. Doar că vrem să auzim asta din gura ta. Te-ai pus cu cine nu trebuie, ai răpit pe cine
nu trebuie, şi acum nu mai poţi da înapoi. Ai idee cât de puternic e omul cu care te-ai pus? Cât de lungi are braţele? Presupun că n-ai habar, altfel te-ai fi încurcat cu un alt copil, nu-i aşa? Ei bine, acum ai zbârcit-o definitiv, băiete. Ce-a fost a fost. Acum eşti aici, şi asta e tot ce contează. Contează ce ai să faci de acum încolo. Te aşteaptă un drum lung sau unul scurt? Depinde numai de tine. Eu pot să
ţi-l scurtez. Şi crede-mă, n-ai vrea să o apuci pe drumul lung.
– Jur pe toţi sfinţii că nu ştiu despre ce vorbeşti. N-am idee despre ce vorbeşti!
Hendricks îl pălmuise. Nu tare, dar efectul fusese puternic. Tate tăcuse şi se holbase la el îngrozit.
– Vorbele de genul ăsta, spusese Hendricks, fac ca drumul să se lungească.
– Dar jur că nu ştiu nimic, scâncise Tate, ochii fugindu-i de la Hendricks la Jenn şi înapoi.
Numai că din distribuţie lipsea poliţiştul cel bun.
Hendricks îi acoperise buzele cu un deget.
– O să te lăsăm să te gândeşti mai bine. Şi să alegi ce cale vei urma, cea scurtă
ori cea lungă. De tine depinde. Dacă ne spui adevărul, vei avea parte de ceva scurt şi lipsit de dureri. Dacă ne minţi, vei avea de suferit mult timp de acum încolo. Ai priceput?
Tate nu răspunsese.
– Ai priceput? urlase Hendricks.
Tate confirmase, dând încet din cap.
– Bine, spusese Hendricks. Deci te vom lăsa să meditezi la ce ţi-am zis. Între timp, eu şi partenera mea vom lua masa. Decizia îţi aparţine. Când ne întoarcem, vrem să auzim din gura ta totul despre Suzanne Lombard. Dacă nu, o să te distrug, adăugase Hendricks cu glas egal.
Şi pe un ton plat şi pragmatic, ca şi cum era pus să aleagă dintre două sortimente de bere slabă. Îi făcuse semn lui Jenn să iasă şi îl lăsaseră pe Tate să se bălă-bănească în celula lui. Tate urlase după ei şi continuase să o facă încă mult timp
după ce trântiseră uşa glisantă în urma lor.
– Cine? strigase el. Nu cunosc nici o Suzanne! Nu ştiu cine e. Cine mama dracului e Suzanne Lombard? N-am auzit de ea în viaţa mea.
Şi tot aşa.
Jenn prefera formaţia de speed metal vocii lui Tate. Individul era foarte convingător. Părea sincer şi nevinovat. Ar fi înduioşat-o, numai că văzuse astfel de scene de prea multe ori. Camera de interogatorii era cea mai versatilă şcoală
de actorie din câte fuseseră vreodată inventate. Cei chestionaţi se agăţau de minciuni ca de o vestă de salvare. Şi vorbele lor sunau atât de convingător, încât ea se întreba uneori dacă nu cumva ajunseseră să creadă în propriile minciuni. În ultimă instanţă, asta nu avea totuşi nici o importanţă. Singura variabilă în cazul de faţă era timpul necesar pentru ca Tate să înţeleagă că n-avea nici o şansă. Jenn îşi verifică ceasul şi apăsă pe un buton al consolei. Celula lui Tate se cufundă
într-o lumină albă, orbitoare. Corpul lui se chirci şi gura i se întinse într-un ţipăt mut, ca şi cum lumina îl ardea.
În fundal se auzea în continuare muzica.
Jenn şi Hendricks ieşiră din celula lui Tate afară, în plin soare. Jenn trase în jos uşa tip rulou. Îşi scoaseră combinezoanele şi cagulele de schi. Înăuntru era groaznic de cald, şi amândoi erau leoarcă de sudoare. Jenn îl urmări pe Hendricks care, numai în boxeri şi cu bocancii lui Doc Martens în picioare, se îndepărtă pentru a-şi aprinde o ţigară. Îmbrăcată cum era, numai în şort şi top, nu se putea plânge. Amândoi trecuseră de faza convenienţelor sociale.
Jenn se întoarse la postul ei de comandă şi scoase dintr-un răcitor patru sticle cu apă. Găsi un loc la umbră, se sprijini cu spinarea de zid şi se lăsă să alunece în jos. Când Hendricks reveni spre ea, îi întinse o sticlă.
– Cât e ceasul? întrebă el.
– Naiba să-l ia de ceas, mai bine spune-mi în ce zi suntem, răspunse Jenn.
Hendricks scotoci după telefon prin sacul cu echipament şi îi postă ecranul drept în faţă.
– Când s-a făcut joi? spuse Jenn.
Trecuseră deja patru zile de când se ocupau de Tate. Fusese un proces lent şi nu reuşeau să cadă de acord asupra progresului înregistrat. Hendricks considera că
totul mergea bine. Jenn era însă destul de surprinsă de încetineala cu care se desfăşurau lucrurile. Se aşteptase ca Tate să cedeze mai repede. Jalnicul molestator de copii avea mai mult curaj decât anticipase ea. Cert era că Tate acceptase că situaţia lui era una fără ieşire. Ajunsese să-i privească pe Jenn şi pe Hendricks ca pe nişte zei. La acel moment, jocul lui însemna să recunoască doar atât cât să-i facă pe ei doi fericiţi, fără a se autoincrimina – o etapă intermediară
standard. Se învârtea în jurul cozii, dar cercurile deveneau tot mai mici cu fiecare zi.
