timp să cerceteze cu atenţie. Nu ţineau prea mulţi bani sau bijuterii în casă.
– Poliţistul a zis că e probabil opera unor copii.
– De ce crede asta? întrebă Jenn.
– Pentru că nu au produs stricăciuni, răspunse domnul McKeogh. Poliţistul ne-a explicat că, în cele mai multe cazuri de furt, viteza de acţiune este principala preocupare a hoţilor, aşa că, dacă ar fi intenţionat să ne jefuiască, cel mai simplu era să fi răscolit casa. Ne-a spus că am fi găsit casa întoarsă cu fundul în sus.
Sertarele golite, tablourile aruncate pe jos, în căutare de obiecte de valoare. De obicei, hoţii lasă în urmă dezastru, aşa ne-a spus.
– Şi sunteţi siguri că nu lipseşte nimic? interveni Hendricks.
– Nu, nu suntem siguri. De abia am început să verificăm.
– Poliţistul ne-a dat cartea de vizită şi ne-a spus să-l sunăm dacă descoperim că
lipseşte ceva, adăugă doamna McKeogh.
– Pot să văd şi eu cartea de vizită? întrebă Jenn.
Domnul McKeogh i-o dădu. Jenn copie datele şi i-o returnă.
– Aţi verificat aparatele electronice? Aveţi cumva computere în casă?
– Avem o instalaţie stereo şi două televizoare. Soţia are un laptop, şi în camera de zi ţinem un desktop pe care îl folosesc copiii.
– Nu vrem să se uite nesupravegheaţi pe internet, preciză doamna McKeogh.
Hendricks întrebă:
– Să înţelegem că aveţi computerele protejate cu parole?
– Al meu este, dar cel din camera de zi nu. De ce? întrebă doamna McKeogh.
Credeţi că asta i-a interesat pe spărgători?
– Tot ce se poate. Poate că n-ar fi rău să verificaţi dacă totul e în regulă.
Doamna McKeogh intră în casă. Reveni după un minut, clătinând din cap. Părea că nimeni nu umblase la computer.
– Vă deranjează dacă arunc şi eu o privire? întrebă Jenn.
Computerul era aşezat pe un birou mic din lemn, în camera de zi. Monitorul era unul vechi, cu tub catodic. Carcasa stătea pe jos, lângă masă, cu porturile USB
din faţă deschise.
– Îmi daţi voie? întrebă Jenn, arătând cu capul spre tastatură.
Computerul era setat pe modul sleep. Jenn apăsă pe tasta spaţiu. Hard drive-ul prinse viaţă şi monitorul pâlpâi. Cineva deschisese un document Word şi tastase două cuvinte: „Terrance Musgrove“.
Domnul şi doamna McKeogh se uitară unul la altul.
– Îl cunoaşteţi? întrebă Jenn.
– Nu, răspunse domnul McKeogh. Mă rog, nu tocmai.
– De la el am cumpărat casa, preciză Kate McKeogh.
– De la moştenitorii lui, o corectă soţul.
– Da, am cumpărat-o de la moştenitori. O poveste destul de tristă. Deşi nu ştim prea multe, explică femeia.
– N-a fost decât a doua casă pe care am vizitat-o. Şi am făcut o ofertă sub preţul pieţei. Am crezut că o s-o respingă, însă au acceptat-o. A fost un adevărat chili-pir. În doar treizeci de zile am încheiat contractul. Vânzătorii nu păreau deloc motivaţi.
– Ştiţi de ce? întrebă Jenn.
– E un subiect delicat la noi în cartier. Nimănui nu-i place să discute despre asta, spuse doamna McKeogh. Abia mai târziu am aflat… în fine, nu e prea plăcut să
ştii că ai profitat de pe urma nenorocirii altuia. Nu e ceva ce ai vrea să aduci în casă. Energie negativă.
Jenn ridică din sprâncene.
– Omul s-a sinucis, spuse domnul McKeogh.
– William! exclamă doamna McKeogh şocată.
– Păi asta a făcut. S-a sinucis undeva în casă. De aceea am cumpărat-o aşa ieftin.
Rămăsese mult timp goală, în timp ce rudele nu se hotărau ce să facă.
