Era o femeie bună. A făcut mult bine. Aşa că atunci când am auzit cuvântul „sinucidere“, m-am gândit că sunteţi nişte ziarişti care vor să o înfăţişeze într-o lumină proastă. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, trăim într-o ţară liberă, şi asta include şi viaţa privată. Din principiu.
– Aşa e, comentă Hendricks.
– Nu, nu ne interesează cazul Furst, o asigură Jenn.
– Spune-mi, Patricia, crezi c-aş putea să capăt o copie a dosarului Musgrove?
întrebă Hendricks.
– Tot dosarul?
– Mi-ar fi de mare ajutor.
Patricia ezită.
– Nu ştiu ce să zic. Nu prea e legal.
Hendricks îşi aşeză liniştitor o mână pe braţul ei.
– Te înţeleg. Dar ai cuvântul meu că voi fi foarte discret. Ţi-aş rămâne îndatorat.
Şeful stă pe capul meu şi, sincer să fiu, e un om destul de dificil.
Afirmaţia păru să atingă o coardă sensibilă în Patricia, care cedă rugăminţii, deşi nu cu tragere de inimă şi numai după ce le smulse câteva promisiuni deşarte. Îi conduse înapoi sus pe scări şi le făcu o copie a dosarului. Li-l dădu şi, la final, le ceru şi ea ceva:
– Dacă mai aveţi nevoie de ceva, sunaţi-mă direct pe mine, spuse ea, dându-i cartea de vizită lui Hendricks. Ştiu că ai dreptate în privinţa şefului tău. Am văzut cum l-a pus pe jar pe Frank.
Jenn şi Hendricks îi promiseră că vor apela la ea dacă va fi nevoie, după care îşi
luară la revedere.
– O s-o suni? întrebă Jenn de cum ieşiră din clădire. I-ai căzut cu tronc tipei.
– Sigur că o s-o sun. După ce îl suni tu pe Vaughn.
Jenn se opri brusc din mers.
– Ce?
– M-ai auzit, îi făcu el cu ochiul.
– Fă-mi o favoare şi stai pe loc. Mă duc să-mi iau pistolul din maşină.
– Da, da, du-te, Annie Oakley²⁸, spuse Hendricks fluturându-i dosarul în faţă.
Deci ce facem? Mergem undeva să mâncăm şi să citim?
Oriunde, dar nu la o cantină, asta era singura pretenţie a lui Jenn. După o săptămână în care fusese nevoită să suporte obsesia lui Vaughn pentru astfel de localuri, organele ei interne păreau să înoate în grăsime. Simţea nevoia să
mănânce ceva proaspăt şi verde.
În timp ce se îndreptau către un restaurant aflat la un cvartal distanţă, Jenn şi-l imagină pe Vaughn stând în localul său preferat, Nighthawk Diner. Cu bani în buzunar, liber şi fără griji. Zâmbi. Nu, Vaughn n-ar sta deloc liniştit dacă ar şti ce fac ei. Tipul era o mare figură, dar Jenn îi admira simţul moral foarte dezvoltat.
Care se activa instantaneu atunci când cineva trăgea paiul scurt, aşa cum poate, dar numai poate, că se întâmplase şi cu Kirby Tate. Pe vremuri, o astfel de situaţie ar fi afectat-o şi pe ea. Dar acum ajunsese să vadă în Tate doar o scursură
a societăţii, de genul care apăreau inevitabil atunci când aveai de-a face cu oameni de joasă speţă. Iar faptul că nu îi mai păsa nu o mira defel.
Odată ajunşi la restaurant, împrăştiară filele dosarului pe masă şi se apucară să le frunzărească. Povestea lui Terrance Musgrove era tristă. După toate aparenţele, omul fusese un membru respectat al comunităţii – născut şi crescut în North Huntingdon, răzbise prin forţe proprii, terminase colegiul şi apoi absolvise facultatea de medicină veterinară. Jenn răsfoi declaraţiile scrise, care toate menţionau, în cuvinte diferite, strădaniile lui Musgrove de vindecare a animalelor bolnave. Mulţumită acestui devotament, ajunsese să deţină patru cabinete. Dorise să-şi propulseze afacerea la nivel naţional, dar totul rămăsese la
stadiul de intenţie. Se descurcase însă foarte bine şi, timp de optsprezece ani, locuise pe Orange Road alături de soţia lui Paula şi de fiica lor April.
Pe scurt, Terrance Musgrove dusese o viaţă exemplară. Soţia sa publicase două
cărţi pentru copii şi se implicase mult în activităţi caritabile locale. Fiica frec-ventase şcoli particulare şi era o înotătoare competitivă, participând la campionatele naţionale pentru juniori începând de la vârsta de unsprezece ani.
Familia mergea în fiecare iarnă în vacanţă la schi în Wyoming şi deţinea o casă
de vară situată pe malul lacului Erie, la circa două ore de mers cu maşina de North Huntingdon.
Jenn lăsă deoparte vraful de hârtii şi ciuguli din salată.
– Doamne, ce groaznic! exclamă Hendricks.
– Ce ai găsit?
– Fiica, April. Paisprezece ani. S-a dus, numai cu mama, la casa lor de vară.
– La lacul Erie.
