– Derulează filmul. Între timp, eu o să-l sun pe George.
– Nu crezi c-ar trebui să discutăm mai întâi despre ceea ce s-a petrecut aici?
– Mai târziu. Acum verifică înregistrarea.
– Şi pe urmă ce facem?
– Ridicăm tabăra şi o ştergem de aici. Abia după aia o să stăm de vorbă.
Jenn se duse afară, unde soarele stătea să apună, şi îl sună pe George. Intră
mesageria vocală, şi ea formă numărul din nou. Aceeaşi mesagerie vocală. Se încruntă. Închise şi sună la centrala ACG. Din nou mesageria vocală. Se uită la
ceas. Recepţionerii îşi încheiau programul la cinci şi jumătate; acum era aproape şase. De obicei rămânea cineva până mai târziu la birou. Îl sună pe Rilling – altă
mesagerie vocală. Unde erau cu toţii? Îi telefonă din nou lui George şi îi lăsă un mesaj scurt: „Sună-mă!“ Era un cod prin care îi cerea să trimită întăriri. Întăriri care le-ar fi prins foarte bine.
Hendricks o strigă. Se întoarse şi îl găsi în faţa monitoarelor.
– N-o să-ţi placă ce ai să vezi.
– Deja nu-mi place oricum.
Hendricks apăsă pe butonul „play“. Era un cadru static, cu Tate în celulă. După
un minut, celula se lumină, după care se întunecă din nou când uşa tip rulou fu coborâtă. Şi în imagine apăru Gibson Vaughn.
– Dumnezeule, nu se poate…
– Ţi-am spus eu.
– Vaughn a făcut asta? Nu pot să cred.
– Uită-te mai departe, spuse Hendricks.
Vaughn se aşezase pe jos în faţa cuştii. Într-un târziu, Tate se apropiase şi se aşezase şi el şi cei doi vorbiseră îndelung, după care Gibson plecase. Jenn ar fi dat orice ca să afle ce discutaseră, însă camera pe care o instalaseră era fără
sonor. Dă-mi Doamne mintea de pe urmă!
Hendricks derulă înregistrarea rapid înainte. Marcajul temporal sări de nouăzeci de minute. Celula se lumină din nou, uşa fusese iarăşi deschisă. Hendricks lăsă
filmul să se deruleze la viteză normală, şi Jenn se aplecă în faţă, ca să vadă mai bine. Tate se ridicase şi păşise înainte. Părea să fi aşteptat pe cineva, căci pe înregistrare se putea vedea expresia lui de surpriză şi mai apoi de spaimă. Noul sosit, oricine ar fi fost el, stătuse în spatele camerei de filmare. Tate începuse să
gesticuleze frenetic, cu mâinile ridicate într-un gest de predare şi supunere.
Primul glonţ îl lovi în umăr şi îi explodă în claviculă, răsucindu-i corpul pe loc.
Tate se împletici în spate, în încercarea de a-şi recăpăta echilibrul, însă nu apucă, pentru că urmară alte două gloanţe care îl doborâră la podea, cu braţele întinse în
lături. După asta, ucigaşul continuase să tragă. Jenn urmări oripilată cum trupul lui Tate era ciuruit de gloanţe. Numără cel puţin douăsprezece. După o pauză, timp în care criminalul reîncărcă arma, o a doua magazie fu golită în trupul inert al lui Tate.
– Dumnezeule!
Trecu un minut. Camera de filmat fu acoperită cu o bandă neagră. Hendricks derulă din nou înregistrarea rapid; banda fu înlăturată douăzeci de minute mai târziu, când, ca prin farmec, uşa celulei lui Tate apăru în imagine deschisă, şi trupul său, dispărut.
Hendricks apăsă pe butonul de oprire, şi cei doi rămaseră să se holbeze la imaginea îngheţată pe monitor.
– Porcăria dracului! şuieră Hendricks. Crezi c-a fost Vaughn? Ar fi putut să
pătrundă prin efracţie în casa familiei McKeogh, să implanteze virusul pe computer, ca să ne scoată de aici, şi între timp să se întoarcă pentru a se ocupa de Tate.
– Nici vorbă!
– Pentru el, răpirea lui Suzanne Lombard e o chestie personală. Dacă ar fi crezut că Tate e vinovat de asta, nu ar fi vrut să se răzbune?
– Poate. Dar nu-mi vine să cred că s-a lăsat înregistrat, iar apoi s-a întors după
nouăzeci de minute, a acoperit camera cu o bandă şi l-a ucis pe Tate. Nu, imposibil.
Hendricks căzu pe gânduri şi, într-un târziu, mârâi aprobator.
– O să ne dorim să fi fost Vaughn.
– Tot ce se poate.
– Şi atunci, cine l-a ucis pe Tate? WR8TH?
Jenn nu răspunse.
