Întrebări. Oh, ce-ţi mai plăceau! De îndată ce-ai fost în stare să legi două
vorbe ai început să pui întrebări. Şi nu te-ai oprit până în adolescenţă. Din momentul acela cred c-ai început să-i iscodeşti mai mult pe cei de vârsta ta, considerându-i o sursă mai cool şi mai inteligentă de informaţii.
Se spune că fiecare mamă îşi consideră odrasla un geniu, dar până la urmă aceasta se dovedeşte un copil ca oricare altul. La mine a fost altfel: nu te-am considerat niciodată un geniu. Dar ştiam că eşti mult mai deşteaptă
decât majoritatea copiilor.
Ce copil de trei ani mai pune întrebări despre moarte?
Într-o zi ne-ai întrebat de ce tu n-ai bunici.
— Geumjoo are doi bunici, cum de eu n-am niciunul? te-ai plâns.
14 Personaje ale unei cunoscute poveşti populare coreene.
87
Ți-am răspuns că s-au dus. Asta ne-a atras într-o buclă interminabilă de întrebări.
— Ce înseamnă s-au dus?
Înseamnă c-au murit.
— Ce înseamnă au murit?
Înseamnă că nu mai sunt aici, cu noi, s-au dus la cer şi nu pot să se mai întoarcă.
— Ce fac acolo, în cer?
Nimeni nu ştie sigur, Mihee.
— De ce?
Ştiam că n-ar fi trebuit să folosesc acea expresie coreeană învechită, eufemismul pentru moarte: a merge la cer. O interziseseră deoarece considerau că are conotaţii religioase şi, desigur, religia n-avea ce căuta în societatea noastră. Însă eu mai foloseam acea metaforă. M-am gândit că, astfel, conceptul va fi mai uşor de înţeles pentru mintea ta de copil.
La câteva luni după aceea, ai văzut pentru prima dată un avion de aproape. Treceam prin dreptul porţii aerodromului din Hyesan. Mai era mult până la începutul sfârşitului şi încă destule avioane circulau periodic pe-acolo. Ai sesizat mai întâi zgomotul. S-a auzit ca un bubuit de tunet înfundat, astfel că te-ai alertat imediat — ţi-ai lăsat capul în jos şi mi-ai strâns mâna. Şi în secunda următoare stăteam chiar sub un avion imens, uitându-ne la pântecul lui gri, lucios şi urmărindu-l cum urca graţios spre cer, până când a fost înghiţit de un banc de nori, cu tot cu coada ce reflecta lumina soarelui. Fascinată, ai rămas locului o vreme, chiar şi la mult timp după ce dispăruse dâra lăsată de avion pe cer.
În ziua aia n-ai mai zis nimic — atipic pentru tine. Dar pe seară, când te înveleam în pat, m-ai întrebat din senin, strângând marginea păturii între degete:
— Mamă, ziceai că bunicul s-a dus la cer, aşa-i?
— Da. Toţi bunicii tăi, de fapt. Până să te naşti tu.
— Un avion poate să zboare sus de tot pe cer.
— Da, după cum ai văzut azi.
— Aşadar, într-o zi, dacă o să mă plimb vreodată cu avionul, o să pot să-l găsesc pe bunicul pe-acolo?
*
— Ştiţi, n-am sărit niciodată dintr-un avion în zbor sau din vreo clădire în flăcări. În ciuda a ceea ce-şi închipuie majoritatea oamenilor, condiţia fizică bună chiar nu reprezintă prioritatea. Nu cu asta încep cei mai mulţi dintre noi, i-am spus domnului Park.
88
— Atunci de unde începeţi? Care e primul lucru?
— Limbile străine.
Domnul Park îşi înclină capul spre dreapta, doar un pic. E semnul c-ar trebui să continui.
— Locul tradiţional de unde se începe este Universitatea de Studii Străine din Phenian. Selectează cei mai inteligenţi studenţi de-acolo, pe cei care excelează la limbi străine. Şi le verifică foarte scrupulos dosarul. Copiii trebuie să provină din familii bune, din clasa superioară, şi să aibă
majoritatea rudelor în viaţă, spre a preveni genul de situaţie în care s-ar putea simţi tentaţi să ceară azil politic într-un stat inamic, cât timp sunt în misiune acolo.
— Dar n-a fost cazul dumneavoastră. N-aţi mers la facultate.
— Sigur că nu. Eu am fost o nonconformistă. Întotdeauna.
Nonconformistă. Observ că am rostit cuvântul cu o undă de mândrie prefăcută.
Realizez că şi-a luat ochii de la mine. Privirea lui a rămas suspendată în gol acum, gravitând spre colţul din dreapta al camerei, unde s-a înfiripat o pată micuţă, gri, de mucegai. Chipul lui rămâne neutru. De data asta parcă nu mai reuşesc să-i interpretez intenţiile. Nu ştiu dacă e concentrat la ceva sau începe să se plictisească. Eu îmi continui povestea oricum.
— Când m-am întors în Nord, m-am bucurat foarte tare să-mi regăsesc soţul, pe care nu-l mai văzusem de zece ani. A fost cea mai fericită perioadă
din viaţa mea. Cât am locuit cu el în Phenian. Şi situaţia economică era bună, pe atunci. Copiii pe care-i vedeam pe stradă erau încă grăsuţi şi rumeni în obraji.
Fără voia mea, îmi dau lacrimile. Mă înfurie faptul că nu mă pot stăpâni.