cele două războaie. A câştigat deja — sau a recâştigat, din perspectiva lui Yongmal — runda decisivă a partidei: încrederea soţului ei.
Se întreabă când a început, de fapt, această partidă pe care a pus-o la cale.
N-a fost în momentul în care a intrat în croitoria lui Young-min.
A început pe vremea când o chema Kaiyo.
Kaiyo era numele pe care-l purta când a cunoscut-o pe Yongmal. Yongmal primise şi ea un nou nume, Anzu, dar a refuzat să-l folosească. Sămânţa a fost sădită, poate, de la început de tot, când celelalte femei pentru confort coreene din Staţie au început să le spună, ei şi lui Yongmal, surori după oase.
Ea şi Yongmal erau cam de aceeaşi statură, relativ înalte pentru vârsta lor, zvelte, dar cu umerii laţi. Alte fete ziceau că amândouă râdeau cu umeri cu tot — umerii le săltau şi le coborau zdravăn, în ritmul sacadat al hohotelor de râs. Esenţialul era că aveau în comun pomeţii şi maxilarul îndărătnic, care ulterior au devenit un simbol al încăpăţânării lor agasante — atrăgându-le pumni la greu. Nu-i de mirare că Jobasan a strigat-o la un moment dat
„Anzu”, de la nici un metru distanţă. Nu-i de mirare că până şi Kaneda, ofiţerul japonez care o vizitase şi o torturase pe Yongmal aproape zilnic, a început să vină noapte de noapte în celula ei după moartea lui Yongmal.
O iubea pe Yongmal. Yongmal i-a salvat viaţa. În multe feluri, pe care nu şi le-ar fi imaginat în veci. Poveştile lui Yongmal despre orăşelul ei natal i-au arătat că mai exista frumuseţe pe lume: ceva pentru care merita să trăieşti, nu doar să supravieţuieşti. A învăţat, de asemenea, de la ea că unele voci pur şi simplu nu pot fi reduse la tăcere. Astfel de oameni preferă să moară decât să li se închidă gura şi a ghicit că asta alesese Yongmal în cele din urmă. Pe undeva, avea sentimentul că era persoana care se apropiase cel mai mult de Yongmal, deoarece îşi petrecuseră ultimii ani din viaţa lui Yongmal împreună, spunându-şi poveşti pe şoptite. Între zidurile Staţiei, Yongmal era înţeleptul lor, iar ea fusese scribul ei devotat. Dedicată acestui rol, s-a străduit să-şi întipărească în memorie fiecare variaţiune a poveştii lui Yongmal. Astfel a supravieţuit Kaiyo în Staţie: cufundată în trecutul lui Yongmal, visând cu ochii deschişi cum ar fi să trăiască în pielea ei.
Însă, în momentul în care luase pantofii de piele ai lui Yongmal, ideea încă
nu pusese stăpânire pe ea. Înainte de a muri, Yongmal îşi dăruise celebrii pantofi făcuți la comandă, darul de nuntă primit de la soţul ei iubitor, prietenei sale minione, Mija. Şi, când Mija a murit în bombardament, ea a scos pantofii din picioruşele Mijei şi i-a încălţat. Voia doar un obiect simbolic pe care să-l poată lua cu ea, ceva care să-i amintească de Yongmal şi de Mija.
Ideea i s-a înfiripat în minte la un moment dat în timpul celui de-al doilea 80
război în care s-a trezit aruncată, când totul în jurul ei s-a prefăcut din nou în foc şi pucioasă. Trebuia să-şi ofere o nouă rază de speranţă, dar trebuia să
fie ceva mai solid de data asta. Şi-a jurat că va încerca să atingă cea mai mare fericire de care auzise vreodată, chiar dacă asta însemna că avea să trăiască
o viaţă de împrumut pentru totdeauna. I-am luat pantofii — ce-ar fi să-i iau şi viaţa? În această partidă, şi-a zis, dacă îşi juca bine rolul, nimeni nu avea să
fie rănit şi toată lumea avea să iasă în câştig. Voia s-o considere un dar suprem din partea lui Yongmal.
Şi totuşi acum se întreabă: oare va trebui să împart această fericire cu umbra lui Yongmal — pe veci?
Înainte, se bucura să simtă că, şi la atâta timp după moartea sa, o parte din fiinţa lui Yongmal încă trăia în ea, ca un copil iubit venit din lumea zânelor. Acum, că a câştigat iubirea după care a tânjit atâta, ceea ce considera o binecuvântare începe s-o apese, ca şi cum ar fi încă un schelet ascuns în dulap.
*
Aceasta este o poveste despre o aluniţă.
Cam cât un bob de mazăre, de un mov-închis. Încă îşi aminteşte cum era la atingere: cum se iţea, îndrăzneaţă şi încordată, când o apăsai, dar cât de docil se lăsa într-o parte când era mângâiată din lateral. O ciudăţenie măruntă care avea să-i amintească mereu de ea.
Aşadar, când se stinge lumina şi îşi leapădă hainele, degetele lui încearcă
să-şi croiască din nou drum spre semnul ei distinctiv, spre aluniţa care-o face şi mai frumoasă. Mâinile lui îşi amintesc limpede ceea ce mintea lui desluşeşte ca prin ceaţă. Se strecoară zorite peste șănţuleţul care desparte claviculele, peste sânii ei mici şi ţuguiaţi — nici măcar nu se poticnesc și nici nu tresar când dau de şirul de cicatrici, un vârtej ca şmirghelul care se desface în jurul buricului ei —, apoi dau roată sprinţar osului pubian drept.
Mai precis, spre punctul în care extremitatea inferioară a osului vine în contact cu pliul care l-ar conduce spre pădurea ei deasă. Acolo îşi are sălaşul aluniţa ei superbă.
Dar aluniţa nu e acolo.
Neştiind ce să creadă, mâna lui alunecă spre osul pubian stâng, pipăind prin zonă, încercând să dibuiască o protuberanţă minusculă, bosumflată.
Însă dă greş din nou.
Se întreabă dacă a fost orb de-a binelea în tot acest timp.
Şi ştie deja răspunsul.
I s-a părut și aceeaşi, şi alta. Aceeaşi formă a feţei, a umerilor, acelaşi fel de a râde, aceeași agerime familiară. Şi totuşi era curios de sfioasă: a prins-o 81
trăgând cu coada ochiului la el, ba chiar roşind uneori când se întâmpla asta.
De asemenea, la croitorie, s-a uitat cu gura căscată la costumul lui occidental, dezvăluind un dinte din faţă ciobit printre buzele întredeschise, de parcă nu l-ar mai fi văzut îmbrăcat așa până atunci. Totuşi, în mintea lui, timpul era singurul vinovat. Se spune că până şi un munte şi un râu se pot schimba în zece ani, a reflectat el. De fapt, a fost oarecum fermecat de această nouă faţetă a ei. I se părea mai frumoasă acum. Îi plăcea pielea ei mai închisă la culoare şi mai lucioasă, bătută de soare. Îi plăcea zâmbetul ei copilăros, care o dădea de gol — chipul ei inundat de o încântare sinceră
când intra graţios în croitorie. Energia ei părea molipsitoare: până şi rezervatul domn Shin, luat prin surprindere, se trezea reacționând la zâmbetul de pe chipul ei. Împunsătura minusculă de gelozie pe care o simţea era neaşteptată, dar totodată incitantă.
Îl asculta mai mult. Înainte, în ciuda tinereţii, Yongmal obişnuia să
vorbească mai curând decât să asculte, adesea dornică să îndrepte conversaţia în funcţie de toanele ei. El îi ceda fericit conducerea şi-şi lăsa gândurile purtate de curenţii minţii lui Yongmal, deoarece era o povestitoare de prima mână, înzestrată cu o sinceritate dezarmantă şi o tendinţă nevinovată de a exagera. După întoarcere însă, nu-i vorbise prea mult despre sine. Părea mulţumită să-l asculte mai curând, să-i asculte nenumăratele poveşti despre viaţa lui monotonă, diversele enumerări ale dorinţelor lui din prezent sau din trecut — accesele de nostalgie ale unui bătrân, poate, sau un gest mărunt de revoltă prin care cineva încearcă să
găsească un sens într-o lume absurdă.
Uneori, în timpul unei conversaţii pe şoptite, surprindea o sclipire de jind în ochii ei: făcea ochii mari, apoi clipea de două ori, mărunt şi ferm. Intuia că
ea avea lucruri pe care tânjea să i le spună. Dar întotdeauna se abţinea. Voia să o roage să-i mărturisească orice avea pe suflet, să-i îngăduie să poarte povara alături de ea, dar nu îndrăznea. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut era s-o sperie, să-i chinuie şi mai tare mintea deja frământată. Nu-şi permitea s-o piardă din nou. Nu s-ar fi iertat în veci dacă s-ar fi întâmplat asta. Tot ce trebuia să facă, a conchis, era să aştepte. Până când ea lua decizia de bunăvoie. Şi, indiferent ce adevăr alegea să-i spună, dacă alegea să-l spună, era dispus să-l accepte. Fără întrebări, necondiţionat. Asta îşi repetase mereu în lipsa ei: că n-ar conta nimic altceva câtă vreme s-ar întoarce, vie şi nevătămată.
S-a întrebat ce-ar face ea dacă ar şti că el și-a dat seama. S-a întrebat dacă
nu cumva, în străfundurile fiinţei ei, ştie, dar îi e prea teamă s-o recunoască.
Era familiarizat cu dulcea alinare a negării, cu amânarea momentului când 82
