În jurul orei patru, o pereche tânără a apărut la Amurgul Fericit. O femeie coreeană şi un bărbat străin. Bărbatul a atras atenţia tuturor: un cămin de stat pentru bătrâni dintr-o zonă rurală coreeană nu e genul de loc în care te-ai aştepta să vezi un alb. Era foarte înalt şi chipeş la modul misterios. Purta o 200
ținută cum nu se poate mai banală — o pereche de pantaloni de bumbac bej-închis, pantofi negri de piele şi o geacă subţire matlasată, neagră —, dar ieşea în evidenţă ca o lebădă neagră printre surorile ei albe. Tot sucindu-şi gâtul, cele două tinere de la recepţie îşi şuşoteau cât de înalt şi de arătos era străinul.
Femeia de lângă el nu atrăgea imediat privirile. Arată cam banal.
Şuşotelile dezamăgite ale recepţionistelor musteau de gelozie. Pe lângă
bărbat, femeia părea scundă şi comună. Însă, în timp ce cuplul se îndrepta încet spre mine, mi-am dat seama că nu era deloc scundă: era cu cel puţin doisprezece centimetri mai înaltă decât mine. Purta blugi bleumarin, un trenci negru şi o eşarfă gri. Părul negru natural era tuns bob, la nivelul urechilor. Nu era machiată. Erau genul de oameni care nu-şi doresc să
atragă atenţia, mi-am dat seama, dar care inevitabil o fac.
Avea pomeţi proeminenţi şi un nas prea mic pentru a fi considerată
drăguţă. Nu era o frumuseţe tipică după canoanele coreene. Chiar şi-aşa, m-a fermecat — pesemne că datorită felului cum îşi mișca trupul zvelt, rapid şi graţios, ca un ogar. Mi-a întins energic mâna şi mi-a spus că o cheamă Mihee, cum se prezintă americanii în filme. Şi totuşi avea o voce suavă şi un accent impecabil de Seul, aşa că mă îndoiam c-ar fi americancă de origine coreeană.
Dar m-am întrebat de ce se îndreptase glonţ spre mine, dintre cei şase angajaţi rămaşi în hol. Întâmplător, eram cel mai sus în ierarhie (celelalte persoane erau tinerele de la recepţie şi îngrijitoarele între două vârste), dar de obicei eram ultima persoană care să dea impresia de autoritate. În ciuda aerului meu încurcat, tânăra a continuat:
— Am venit la doamna Mook Miran. Sunt fiica ei.
Preţ de câteva clipe, aerul din incintă a încremenit.
Zâmbetul plin de optimism de pe chipul ei îmi sugera că nu venise pregătită pentru o înmormântare.
Cei doi au fost lăsaţi să aştepte în biroul doamnei Haam.
N-o văzusem niciodată pe doamna Haam atât de abătută. Deşi era o femeie solidă, cu umeri laţi, părea să fi intrat la apă în ziua aia. Seria de descoperiri neaşteptate o doborâse. În pragul lacrimilor, mi-a spus că habar n-avusese de treaba asta — de existenţa acestei fiice a doamnei Mook, care aştepta în biroul ei cu soţul american — şi am crezut-o: părea şi mai şocată
decât mine.
Doamna Haam s-a rugat de mine s-o ajut. Voia să intru în birou şi să stau de vorbă cu cei doi. Eu fusesem persoana cea mai apropiată de doamna Mook, mi-a zis, şi ultima care vorbise cu ea înainte de a muri. Spre 201
surprinderea mea, m-am trezit intrând în birou fără să mă codesc prea mult, deşi ştiam că, odată ce acceptam să fiu purtătorul de cuvânt, trebuia să le dau vestea tristă. Însă, oricât de speriată aş fi fost, de-abia aşteptam s-o cunosc pe fiica doamnei Mook.
Ce degete fine, o femeie foarte delicată! Iniţial, m-am temut că femeia asta firavă o să clacheze sub ochii mei la auzul veştii, stârnind şi în mine valul de emoţii zăgăzuite până atunci, pe care le stăpânisem cu succes toată ziua. Dar a reacţionat mai bine decât majoritatea angajaţilor de la Amurgul Fericit.
Timp de câteva secunde, a părut împietrită. N-a scos niciun sunet, n-a schiţat niciun gest. Când a început să dea din mâini, m-am aşteptat la o explozie emoţională, dar ea a închis strâns ochii, de parcă se ruga. În ochii mari şi negri ai soţului ei au apărut lacrimi, în schimb. Bărbatul i-a pus o mână pe spate şi cu cealaltă i-a strâns degetele. M-am simţit stingheră la vederea gestului. Şi uşurată. Ştiam că aşa s-ar fi simţit şi doamna Mook, văzându-şi fiica şi ginerele în această comuniune tăcută.
Tăcerea a fost spulberată de râsul înfundat al lui Mihee.
— Tipic pentru ea, a murmurat pentru sine, clătinând uşurel din cap, cu un zâmbet trist. Sunteţi doamna Lee Sae-ri, nu-i aşa? Biografa ei.
Mihee m-a privit circumspect. Cu cotul sprijinit pe masă, a dus pentru o clipă arătătorul şi degetul mijlociu la buze, de parcă ţinea o ţigară nevăzută.
Nu-i semăna leit doamnei Mook, dar aveau aceleaşi reacţii. Felul cum gesticula, tonul potolit, râsetele discrete şi oftaturile. Acelaşi farmec aparte.
Aş fi vrut să-i mărturisesc că nu eram biografă, de fapt, ci o autoare obscură de necrologuri, dar nu mi s-a părut momentul potrivit s-o contrazic, aşa că n-am spus nimic.
— De-acum probabil că o cunoaşteţi la fel de bine ca mine, a continuat Mihee. Nu-i aşa, doamnă Lee?
— S-ar părea că nu, i-am răspuns sincer.
Dar nu mă simţeam în stare să-i mărturisesc că nu fusesem pe deplin convinsă nici de existenţa ei până atunci. I-am spus, în schimb, că nu ştiam că vine.
— Doamna Mook ştia că veniţi? am întrebat-o.
Mihee a pufnit — a scos exact acelaşi sunet ca mama ei.
— Ce credeţi?
Şi-a dus din nou degetele la buze, ridicând o sprânceană.
— Sigur că ştia.
I-am povestit despre cele şapte caiete pe care mi le dăruise doamna Mook în ajun.
— V-a spus să schimbaţi numele tuturor personajelor? m-a întrebat.
202
— Nu.
— Vedeţi? a făcut Mihee, închizând ochii. V-ar fi rugat să schimbaţi numele mai întâi, dacă ar fi avut de gând să stea potolită. Ştia ce face.
S-a întrerupt. Şi-a ascuns faţa în mâini. A respirat de câteva ori adânc şi şi-a lăsat din nou mâinile pe masă. N-am văzut vreo lacrimă, dar avea ochii roşii. Apoi i-a şoptit soţului ei în coreeană că ar vrea să discute cu mine între patru ochi.
— Sigur că da, i-a răspuns el, într-o coreeană impecabilă, spre surprinderea mea.
Înainte de a ieşi, a tras-o spre el şi a sărutat-o lung pe tâmplă.
