— Sunt de fel din Ulsan, provincia Gyeongsang, i-am mărturisit.
Dar am adăugat că nu prea duceam dorul Ulsanului, că nici măcar nu mă
gândeam prea des la oraşul natal. Nu simţeam vreo dorinţă să mă mut din nou acolo. De fapt, preferam Seulul şi Incheonul.
— Asta înseamnă că sunt încă prea tânără? am întrebat în glumă.
Mi-a răspuns cu un „nu” categoric. A zis că nu-mi era dor de gohyang pentru că ştiam că mă pot întoarce oricând vreau — nu trebuia decât să-mi iau bilet şi să prind primul accelerat spre Ulsan din gara din Seul. Însă, când ştii că nu te mai poţi întoarce niciodată, se schimbă totul, mi-a explicat. Mi-a zis să-mi închipui cum ar fi dacă mi s-ar interzice pe veci să revin la gohyang.
— Cuibul primelor tale amintiri, unde s-au înfiripat ideile tale despre familie şi prietenie. Ştii că locul e tot acolo, unde a fost mereu, dar cumva îţi e închis pentru totdeauna. Închipuie-ţi cum ar fi, a murmurat.
Am întrebat-o ce-i lipsea cel mai mult din gohyang. Mi-a răspuns că mai cu seamă ducea dorul pământului de-acolo.
— Nu-i aşa că e amuzant? Sunt o cauză pierdută, corect?
A strâmbat din nas cu un dispreţ prefăcut.
— Prima mea misiune ca spion a fost aici, în Paju, a şoptit, cu o expresie visătoare. E atât de aproape de Coreea de Nord, încât şi acum, când nu bate vântul, prinzi emisiunile de propagandă de la postul de radio nord-coreean.
Acum mult timp, când exista ditamai baza militară americană la doi paşi de-aici, mai spre nord, am fost trimisă să adun informaţii. M-au instruit să
schiţez un plan detaliat al bazei în minte şi să-l memorez. Îl văd limpede şi-acum, dacă închid ochii.
Cu ochii închişi, a ridicat mâna dreaptă. Un dirijor orb, gesticulând cu o baghetă nevăzută. Sau o balerină: degetele îi dansau sprinţar prin aer, schiţând o piruetă după alta.
— Dar harta aia nu mai foloseşte la nimic acum. Baza e pustie, dezafectată.
A coborât glasul şi a deschis încet ochii. Umerii ei înguşti s-au încovoiat un pic.
— Dar pământul e neschimbat. Pământul din Paju seamănă destul de mult cu pământul pe care-l mâncam în copilărie în Nord, în gyohang.
Un zâmbet nostalgic i-a revenit pe buze.
194
Apropo de întoarcerea acasă, mi-a zis, voia să transmită o sugestie oficială direcţiunii prin intermediul meu. I-am spus că de-abia aşteptam să
aud. Dregându-şi glasul, mi-a explicat c-ar trebui să construim o staţie de autobuz în faţa clădirii principale. Una ca la carte, cu o bancă de lemn, un refugiu cu coloane solide de metal, pereţi de sticlă şi un acoperiş de sticlă, astfel încât pacienţii să se poată bucura de lumina soarelui când e frumos afară, dar să fie apăraţi de vânt şi ploaie când e furtună.
S-a întrerupt, râzând un pic, când mi-a văzut expresia suprinsă. M-a asigurat că n-ar fi o staţie adevărată de autobuz, de unde pacienţii ar putea evada efectiv. A zis c-ar avea efectul opus, de fapt: acela de a-i face să
rămână în siguranţă la Amurgul Fericit.
În sala de lectură, răsfoind ziarele, descoperise un articol despre un cămin pentru bătrâni cu alzheimer din Germania.
— Nu eşti singura de-aici care citeşte ziare şi reviste, mi-a zis, făcându-mi cu ochiul.
Conform articolului, după ce avuseseră numeroase incidente cu pacienţi care dispăreau periodic, administraţia căminului decisese să construiască o staţie de autobuz micuţă în apropierea porţii principale. Ca somonii, mânaţi de instinctul care-i ghida spre casă, pacienţii care ieşeau pe furiş din clădire se refugiau în stație, aşteptând un autobuz care să-i ducă acasă. Avuseseră
loc câteva accidente de maşină provocate de pacienţi care fugiseră din cămin şi o luaseră la plimbare pe autostradă; iarna, unii dintre ei descoperiţi în diverse locuri din parcul imens, mai ales prin tufişuri şi după trunchiurile sicomorilor impunători, în pragul hipotermiei. Staţia de autobuz pusese capăt tuturor acestor escapade periculoase.
Cât aşteptau autobuzul pe bancă, bătrânii aveau prilejul să intre în vorbă, găsind şi oferind alinare în această tovărăşie. Un autobuz îi lua şi îi plimba zece minute prin zonă. Şi apoi se întorcea cu ei la cămin, anunţându-i că
ajunseseră, că erau acasă. Astfel, convinşi că se întorseseră unde trebuiau să
fie, toţi se duceau fără să protesteze în camere. O făceau de bunăvoie.
— Bunica Song o să fie mult mai în siguranţă şi mai fericită dacă faceţi o staţie de autobuz la Amurgul Fericit, mi-a spus doamna Mook. N-o să mai trebuiască s-o fugăriţi în miez de noapte cu seringa încărcată cu Haldol.
I-am spus că e o idee minunată şi mi-a zâmbit larg. I-am mulţumit şi i-am promis c-o să fac tot ce pot pentru a implementa ideea. S-a îmbujorat când am lăudat-o. Îi apăruseră lacrimi în ochi şi mi-a mulţumit pe şoptite. Era o plăcere s-o văd înduioşată.
— Azi e ziua ta norocoasă, mi-a zis, ştergându-se la ochi cu mâneca halatului.
195
A tras un colţ al păturii groase cu care era învelită şi mi-a dezvăluit ce se ascundea dedesubt. Pe coapsele ei ciolănoase, sprijinite în vârful degetelor, se afla un teanc mic de caiete. Mi-a făcut semn să le iau.
— Haide! m-a zorit.
Erau şapte în total. Toate aveau învelitori şi erau confecţionate dintr-o hârtie subţire, bej, uşor transparentă ca hanji — hârtia tradiţională coreeană
făcută din scoarţă de dud. Fiecare filă era netedă şi lucioasă, plăcută la atingere.
Pe coperta fiecărui caiet era acelaşi titlu: Opt vieţi. Însă, sub titlu, pe fiecare se afla o altă cifră, de la 2 la 8. Fiecare caiet era încărcat cu scrisul bunicii Mook, mare şi neregulat.
— Le-am scris pe toate cu litere mari de tipar. N-am avut decât creioane groase, cerate, mi-a explicat. Doar ţi-am zis că n-am nimic interzis în sertar, nu-i aşa?
M-a privit cu un aer triumfător, de parcă tocmai câştigase un pariu.
