Mi-am amintit dulapul de lemn din camera ei şi sertarul de jos, în care întrezărisem un teanc de hârtii şi un talmeș-balmeș de obiecte viu-colorate.
Acum am înţeles ce erau şi la ce se referea: nu puteai aduce niciun obiect ascuţit, nici măcar creioane şi stilouri, în camerele pacienţilor din Secţia A, aşa că bunica Mook recursese la creioane cerate.
Mi-a zis că acele caiete conţineau povestea vieţii ei.
— Tot ce e acolo e adevărat, mi-a şoptit. Desigur, versiunea mea asupra adevărului.
Am întrebat-o de ce m-a ales pe mine pentru acest lucru.
— Ai acceptat să-mi scrii necrologul. Imaginează-ţi că e o versiune mai lungă a acestuia.
Am întrebat-o de ce alesese titlul Opt vieţi. A dat din umeri şi şi-a răsfrânt buza de jos. Nu are cine ştie ce semnificaţie, păreau să spună gesturile ei.
— Aşa am convenit, nu? Opt cuvinte. E un motiv suficient? m-a întrebat, apoi a ridicat din nou din umeri. Pe deasupra, îmi place cifra opt, întocmai cum îţi place ţie cifra trei.
A schiţat un zâmbet poznaş.
Mi-a explicat că este, totodată, un număr de bun augur în China, un simbol al prosperităţii şi al norocului.
— Dar, mai ales, a murmurat, îmi place forma cifrei. Buclele perfect rotunjite pe care le poţi trasa dintr-un singur gest. Când o desenezi perfect, nu se vede unde începe şi unde se termină.
196
A schiţat forma cifrei în aer cu o cadenţă de poet — când a trasat semicercurile de deasupra şi de dedesubt, a încetinit graţios, grăbind ritmul când se apropia de mijlocul zvelt, punctul unde se intersectau liniile.
— Unde e caietul cu numărul 1? am întrebat-o. Eu le văd doar pe cele de la 2 la 8. Deci doar Şapte vieţi, în total. Nu opt.
A țuguiat buzele şi a ridicat mâinile cu palmele desfăcute spre mine, de parcă tocmai spusesem ceva absurd.
— Mda — unde e? L-ai terminat? mi-a răspuns printr-o întrebare.
A zis că textul pe care-l scriam eu sub forma necrologului ei avea să fie primul capitol din Opt vieţi. Era convinsă că avea să lămurească perfect cum viaţa ei fusese transformată într-o carte.
— Îţi încredinţez putere deplină asupra cărţii, mi-a zis, pe tonul ei prefăcut solemn, ca un preot care acordă iertare unui păcătos.
Cu mâinile tremurânde, a schiţat semnul crucii în direcţia mea.
Încă aveam o mulţime de întrebări despre cele şapte caiete, dar m-am gândit că majoritatea o să-şi găsească în mod firesc răspunsul odată ce mă
apucam să le citesc. Dar o întrebare îmi stăruia în minte.
Voiam să aflu cum de găsise timp să scrie. Probabil că-i luase o vreme: câteva ore pe zi fără întrerupere, timp de cel puţin şase luni, după estimările mele. În Secţia A pacienţii erau monitorizaţi permanent. Şi, pentru a-i putea urmări mai uşor, programul se baza pe activităţi de grup. M-am gândit că
bunica Mook profitase de scurtul răgaz zilnic pe care-l avea să răsfoiască
ziare în sala de lectură.
— Am scris noaptea, mi-a răspuns. E momentul cel mai liniştit. Ideal pentru reflecţie.
I-a apărut un zâmbet firav în colţul gurii.
— N-am ales să stau în cameră cu bunica Song doar pentru că voiam s-o ajut. Ci și pentru că îmi putea fi de ajutor, la rândul ei. Aproape în fiecare seară i se dau somnifere sau, uneori, i se fac injecţii cu Haldol ca să nu mai umble noaptea. Apoi doarme aşa de profund, încât nu s-ar trezi nici la cutremur. După ce se sting toate luminile din camerele pacienţilor, aprind lanterna de la telefonul mobil şi scriu.
— Aveţi telefon mobil? am exclamat cu glas gâtuit. Parcă ziceaţi că n-aveţi nimic interzis!
A replicat că întrebarea pe care i-o pusesem se referea doar la sertarul de jos al dulapului.
— Despic firul în patru? Poate. Dar nu mint.
— Cum aţi făcut rost de telefon mobil? am întrebat-o.
A lăsat capul în jos şi a oftat înfundat.
197
— Hai să zicem că nu eşti singura mea admiratoare, mi-a răspuns, ridicându-şi încet privirea.
Cu ochii mijiți, părea să mă implore din priviri: Nu-mi pune nicio întrebare, iar eu n-o să te mint.
M-am gândit la doamna Hwang cea plină de vioiciune, cea mai tânără
îngrijitoare din Secţia A. Dar n-am zis nimic. Nu voiam să aud vreun nume rostit cu voce tare.
S-a lăsat o tăcere îndelungată între noi.
Gânduri contradictorii mi se învolburau prin minte. Dar în mintea doamnei Mook părea să fie linişte deplină. Ochii ei, toropiţi de amintiri, erau pe jumătate închişi deja. Am privit cum laba gâștei de la coada ochiului i se afunda în piele, în timp ce pe chip i se răspândea lent o expresie de satisfacţie visătoare.
M-am lăsat pe vine ca să mă uit mai bine la ea. Mi-am apropiat nasul de părul ei alb-gălbui şi am adulmecat aerul din jur. Am simţit un iz de căţeluş
