plouat, un miros pe care-l asociasem dintotdeauna cu oamenii foarte în vârstă. Mirosul dulceag, sulfuros mă alina.
Ne uitam amândouă la un uriaş ulm japonez aflat peste gard, înălţându-se stingher la câteva zeci de metri de cămin. Ramurile erau deja încărcate de frunze, astfel încât de departe arbustul părea o căpăţână de broccoli. Dar, dacă erai atent, vedeai miile de frunzuliţe care scânteiau, scăldate în lumina dulceagă a după-amiezii târzii. Se unduiau melancolic, încreţite pe margini de vânt.
M-am uitat la doamna Mook, simţind din nou adierea vântului dinspre nord.
Am văzut-o inspirând adânc, umflându-şi nările, ca un taur furios. Ştiam ce miros sorbea din aer.
Privind-o în ochii bătrâni şi vicleni, i-am pus întrebarea pe care n-aş fi îndrăznit să i-o pun înainte, simţind aproape obligaţia morală să i-o adresez, ca un preot aflat faţă în faţă cu un condamnat la moarte.
Am întrebat-o dacă simţea vreun regret pentru crimele comise.
A pufnit.
— Te-ar face să te simţi tu mai bine? Pentru că, dacă aş spune că am regrete, asta ar însemna că simt şi un strop de vinovăţie?
A închis ochii şi a deschis gura. A inspirat din nou adânc şi un zâmbet, pur şi nevinovat, i-a înflorit pe faţă.
— Nu îndrăznesc să compătimesc, draga mea, şi nu îndrăznesc să iert.
198
A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-a sunat doamna director Haam, trezindu-mă din somn. M-a întrebat, cu un aplomb glacial, dacă se întâmpla cumva să
ştiu. În împrejurări normale, tonul ei neobişnuit de grav m-ar fi intimidat, dar era şase dimineaţa, într-o sâmbătă, şi eu mă aflam în pat, încă năucă
după doar două ore de somn.
— Ce mama naibii — ce să ştiu? am mormăit, tăios.
Am auzit-o oftând prelung.
— Biiine, a zis.
Indiferent de ce mă bănuise, nedumerirea mea vădită părea să mă fi absolvit în ochii ei.
A continuat.
— Mi-a fost groază, mă întrebam dacă ai avut ceva de-a face cu treaba asta. Aş fi fost foarte dezamăgită, dacă ar fi fost aşa.
Am sesizat furia ipotetică încă stăruindu-i în glas, ceea ce m-a agasat şi mai tare.
— La ce vă referiţi? m-am răstit la ea.
Doamna Haam mi-a explicat pe scurt ce se întâmplase în cursul nopţii.
M-am sculat din pat şi m-am îmbrăcat. Nu m-am mai obosit să fac duş. N-aveam nevoie de cafea. Vestea primită îmi stârnise un val acid de adrenalină
în tot corpul. În drum spre Amurgul Fericit, mi-am amintit de privirea imploratoare a doamnei Mook din ajun. Mă ruga să n-o descos mai mult despre lucrurile pe care le ţinea secrete. Nu-mi pune nicio întrebare, iar eu n-o să te mint. Eu îmi închipuisem că voia să se apere pe sine păstrându-şi secretul, dar mi-am dat seama că pe mine voise să mă protejeze. Ştia că
ignoranţa mea avea să-mi dovedească nevinovăţia. Dacă aş fi bănuit, câtuşi de puţin, ce avea de gând să facă, anxietatea şi vinovăţia mi-ar fi emanat prin toţi porii, stârnindu-le suspiciuni nefondate altor persoane de la Amurgul Fericit.
Bunica Song se trezise prea devreme şi începuse să râdă tare, apoi să
cânte. Nu voiau să trezească tot palierul, aşa că se duseseră în camera ei s-o potolească, administrându-i un sedativ. Însă, când intraseră, observaseră că
patul doamnei Mook era gol. Chemaseră paza şi o căutaseră zadarnic pe palier. Lărgiseră rapid perimetrul, scotocind fiecare cameră şi fiecare cotlon al căminului, care includea două clădiri, două grădini mari şi o parcare. Tot nu dăduseră de ea. Nu se vedea niciun indiciu, niciun semn că ar fi intrat sau ar fi ieşit cineva — toate ferestrele şi uşile erau ferecate. Conchiseseră că
doamna Mook dispăruse fără urmă. Se hotărâseră să cheme poliţia. Doamna director Haam mă sunase şi pe mine.
199
La ore bune după aceea, când poliţiştii s-au îndepărtat de complex, trecând de terenul viran din spatele grădinii de mărăriţe şi au pornit-o pe poteca îngustă ce ducea spre pădurea întunecată, plină de mesteceni înalţi, au descoperit primul indiciu: cămaşa ei de noapte albă. Eu, doamna Haam şi încă doi angajaţi de la Amurgul Fericit ne-am alăturat echipei de căutare şi ne-am afundat în pădure. Am ajuns în poieniţa dinspre capătul de nord al pădurii şi acolo am găsit-o.
Tot n-au aflat cum reuşise să fugă din cămin noaptea, fără s-o observe nimeni. Camera de securitate care dădea spre culoar era defectă; pe celelalte înregistrări nu apărea. Paznicul care fusese de serviciu susţinea că stătuse treaz toată noaptea, dar nu observase nimic. Poliţiştii au zis că n-o să iniţieze nicio anchetă, având în vedere că victima era o persoană în vârstă din secţia pacienţilor cu alzheimer, care pe deasupra avea şi o tumoare inoperabilă pe creier. Nu exista niciun membru al familiei care să solicite efectuarea unei autopsii. Presupuneau c-a murit de hipotermie: peste noapte temperatura putea să scadă până la două grade Celsius. Nu avea decât un halat subţire, alb, pe ea şi sandale din cauciuc, fără ciorapi. Au închis cazul, considerând că
fusese un accident nefericit.
Când i-am găsit trupul neînsufleţit în poiană, am suferit un şoc, dar mi-am stăpânit reacţia mai bine decât aş fi făcut-o în mod obişnuit, deoarece, surprinzător, doamna Haam părea să fie mult mai afectată. Era prima dată
când o vedeam venind la serviciu nemachiată. I se cojise oja roşie de pe câteva unghii. Avea ochii umflaţi. M-am apropiat de ea şi i-am şoptit la ureche că n-ar trebui să se simtă vinovată. Deznodământul fusese inevitabil şi nu aveam ce să ne reproşăm.
— Doar ştiţi cum era doamna Mook, i-am spus. Mereu obţinea ceea ce voia, într-un fel sau altul.
Strângând-o în braţe, m-am întors şi-am dat cu ochii de doamna Hwang.
Stătea în spatele grupului de poliţişti şi plângea, rezemată de doamna Docgo. Hohotele sale de plâns erau mai stridente decât vocea ei obişnuită de mezzosoprană şi doamna Docgo a trebuit s-o ia în braţe şi s-o legene ca pe un copilaş ca s-o liniştească. Şocul şi durerea doamnei Hwang păreau sincere, aşa că mi-am alungat suspiciunile iniţiale, cum c-ar fi ajutat-o pe doamna Mook cu acest ultim plan.
În aceeaşi după-amiază ne-am trezit cu o nouă surpriză.
