Era furioasă. Deşi eu eram cea care ar fi trebuit să fie supărată.
— De ce nu mi-aţi spus despre tumoarea de pe creier?
— Trebuia?
S-a uitat chiorâş la mine, apoi a clătinat din cap.
Furia i se risipea. Dar încă era iritată.
191
— Ce contează? Dacă ţi-aş fi spus, m-ai fi privit cu compătimire de la început. Nu mă lua cu sentimentalisme, drăguţă. Deja am trăit durata medie de viaţă la femei. Mai contează acum dacă mor din cauza unei tumori pe creier, de angină sau de cancer? Dar dacă mi se trage de la un atac de cord sau de la gripă? Moartea tot moarte e. O să mor oricum, cu sau fără ea.
— Şi cu copilul cum e? Cu fiica dumneavoastră din America?
Mi-am dat seama că-mi tremura glasul.
Doamna Mook nu părea nervoasă. Orice urmă de emoţie părea să-i fi dispărut de pe chip. Nu i se mai vedeau decât ochii absenţi şi buzele strânse.
Cumva, expresia asta m-a întristat mai tare decât momentele când se încrunta şi ocăra.
— Dacă vrei să ne jucăm „adevărat sau fals”, eu nu mă bag, a mormăit, pe un ton de robot telefonic.
Venele albastre şi vineţii i-au ieşit în evidență pe braţele firave în timp ce întorcea încet scaunul cu rotile, dând să plece.
Am apucat mânerele scaunului, oprind-o. A întors capul şi s-a uitat lung la mine, cu aceeaşi expresie glacială. Am coborât glasul şi i-am spus că-mi pare rău, ceea ce era adevărat. Am repetat vorbele în timp ce ea îşi îndrepta privirea spre intrarea în părculeţ. Fără să se uite la mine, m-a întrebat pentru ce-mi ceream scuze.
— N-am vrut să vă pun întrebări indiscrete. Legate de familie.
A rămas nemişcată în scaun, fără să scoată un sunet.
— Dacă nu vreţi să vorbiţi despre familie e în regulă, vă respect dorinţele.
Dar cred, totuşi, că am dreptul la câteva explicaţii suplimentare legate de celelalte lucruri. La urma urmelor, dumneavoastră m-aţi ales să scriu despre viaţa dumneavoastră. Dumneavoastră aţi luat legătura cu mine.
Deşi nu-i puteam vedea chipul, am sesizat momentul în care s-a răzgândit. Nu-şi mișcase mâinile de pe roţile căruciorului, dar încă n-o luase din loc.
— Puteţi să-mi explicaţi de ce mâncaţi pământ? Nu vă judec. Vreau doar să înţeleg.
Am auzit-o pufnind. Sunetul acela scurt, ca un scârţâit. Îi dusesem dorul.
Am întrebat-o dacă geofagia era un obicei de dată recentă, provocat de tumoarea pe de creier.
Întrebarea a făcut-o să se întoarcă spre mine. Am fost uşurată la culme.
— Nu. Mâncam pământ şi în copilărie. Destul de des. Şi la greu. M-am oprit o vreme, apoi am început s-o fac din nou, ca un alcoolic incurabil care tot revine la năravurile lui. Dar, pe la treizeci de ani, impulsul a dispărut complet, uite-aşa, ca prin farmec.
192
Țac! A pocnit din degetele ei lungi, scheletice. A schiţat un zâmbet straniu.
— Nu mai avusesem nicio recidivă de mai bine de cincizeci de ani. Şi într-o zi, din senin, a revenit. De parcă nu m-aş fi oprit niciodată.
A zâmbit de-a binelea, un zâmbet necenzurat, de copil fericit.
Folosise termeni din vocabularul medical spre a-şi descrie tulburarea, recidivă şi alcoolic, dar se luminase toată gândindu-se la boala respectivă, ca o persoană care tocmai îşi redobândise după mult timp simţul gustului.
Mi-a zis că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii par să se întoarcă în timp.
Bunica Song revenise la anii adolescenţei; multe alte persoane de la Amurgul Fericit care aveau alzheimer nu mai ţineau minte figurile propriilor fiice şi li se adresau fiilor cu numele soţului. Dar şi cei care n-au alzheimer se întorc în timp în felul lor, mi-a explicat. Revin la obiceiuri vechi de care aproape că uitaseră. Mulţi ajung ca nişte copii mici: corpurile li se sfrijesc, nu mai pot să meargă singuri, poartă scutece şi rămân fără dinţi. Zâmbetele lor seamănă din ce în ce mai mult cu zâmbetele nou-născuţilor: sincere şi nevinovate. Devin neputincioşi. Au nevoie de ochii şi braţele altora permanent, exact ca bebeluşii. Dar diferenţa crucială dintre ei şi copiii mici este că ei nu mai au viitor. Şi, din acest motiv, revenirea la năravurile de pe vremuri e de înţeles. Nu mai au cine ştie ce viitor pe care să-l distrugă, doar momentele fulgurante de bucurie de care s-ar putea să nu mai aibă parte mâine. Dacă ai un corp vlăguit, de nouăzeci de ani, şi ţi-e poftă de o ţigară, fumezi, mi-a zis.
— Dacă mi-e poftă de pământ cum nu mi-a mai fost vreodată, atunci mănânc. Nu e ca şi cum m-aş strădui să-mi menţin organismul curat ca lacrima şi să trăiesc până la o sută zece ani, a conchis râzând.
A zis că deviza carpe diem n-ar trebui să le fie propovăduită
adolescenţilor care deja sunt nesăbuiţi, ci unor bătrâni sfrijiţi ca ea.
— Trăieşte clipa. Ziua de mâine s-ar putea să nu mai vină, la propriu, a şoptit, râzând din nou în barbă.
Mi-a zis că bătrânii sunt ca somonii: mintea lor tot înoată împotriva curentului timpului şi al amintirilor. Nu ştiu nici ei de ce o fac — aşa sunt setaţi. Bătrânii vorbesc adesea despre gohyang: oraşul natal, locul de baştină, unde s-au înfiripat amintirile lor din copilărie. Chiar şi nenumăraţii refugiaţi din Coreea de Nord pe care-i cunoscuse în China şi în Coreea de Sud, oameni care îşi riscaseră viaţa ca să fugă din patria aflată sub un regim totalitar, visau adesea că s-au întors la gohyang. Ziceau că visele acestea se prefăceau adesea în coşmaruri, în care fugeau mâncând pământul ca să
scape din ghearele poliţiei secrete nord-coreene. Se trezeau cu transpiraţia prelingându-li-se pe faţă şi pe la subsuori, cu un ţipăt prins sub limbă.
193
Uneori, însă, de-abia aşteptau aceste coşmaruri: doar aşa îşi putea revedea gohyang-ul.
Mi-a observat expresia nedumerită şi m-a întrebat unde-mi aveam gohyang-ul, probabil încercând să mă ajute să înţeleg.
