scoate vreo vorbă.
— Aud că poveștile ei sunt din ce în ce mai fantastice, mai ales când e în preajma ta. Nu pot şti sigur dacă e din cauza tumorii sau vine doar de la ea, dar nu contează, de fapt. Pentru că pe mine mă preocupă persoana ta, starea ta. Nu mă simţeam capabilă să-i întâlnesc privirea. Aveam senzaţia c-am fost complice la un lanţ de minciuni.
— Dacă gândirea magică e ceea ce-o face fericită pe bunica Mook în pragul sfârşitului, foarte bine. Bravo ei! Nu mai are mult de trăit şi n-o s-o ia nimeni la bani mărunţi. Dar tu, scumpo..
Un nou oftat, prelung şi înverşunat.
189
— Pari mult prea implicată în poveştile ei. Nu uita că încă îţi revii după
amăgirile care ţi-au distrus căsnicia. Nu vreau să te văd rănită din nou de minciuni, nu când eşti atât de vulnerabilă, încă afectată de divorţ.
Inima îmi bătea ca un ceas. O auzeam cum ticăie, limpede şi răsunător.
Mi-am luat concediu. Aproape două săptămâni. Doamna Haam a fost foarte înţelegătoare. A zis că m-ar ajuta să plec pe undeva. Dar eu am stat mai mult pe-acasă. Noaptea mă uitam la filme vechi. Ziua citeam romane şi mă întrerupeam adesea să trag un pui de somn. Mi-am impus, totuşi, să
merg la sală de trei ori pe săptămână — erau singurele momente în care ieşeam din casă.
Îmi lingeam rănile. Mă gândeam la multe: la căsnicia mea, la fostul meu soţ şi la şefa mea. Dar mă gândeam mai ales la doamna Mook. Şi la poveştile ei. Şi la cum mă raportam eu la ele. Deşi întotdeauna stătusem în cumpănă
cu privire la cât adevăr conţineau poveştile ei, ba chiar îmi jurasem c-o să
rămân o ascultatoare fidelă, indiferent dacă erau adevărate sau nu, fusesem şocată să aflu de la altcineva că sunt minciuni sfruntate, de la o persoană
într-o poziţie de autoritate, înarmată cu dovezi. Mi-a amintit de şocul, absurd pe undeva, pe care-l trăisem când aflasem adevărul despre fostul meu soţ: ştiam că majoritatea bărbaţilor sunt infideli, dar tot mă surprinsese să aflu că era şi cazul soţului meu. Eram furioasă pe doamna Mook.
Dar o şi compătimeam. Mă întrista faptul că, întocmai ca acei câţiva bătrânei care turnau poveşti, a trebuit să-şi inventeze o altă viaţă spre a ajunge la izbăvire. Ultima fericire pe care şi-o acordase era una iluzorie. Mă
întrista deoarece păruse mai presus de aşa ceva, deoarece credeam că
merită mai mult. Şi-ar fi putut folosi inteligenţa ieşită din comun în scopuri mult mai constructive.
Şi mai era şi tumoarea. Cât o minge de tenis şi în creştere. Asta m-a împins să merg s-o mai văd o dată, măcar pentru ultima oară. Deşi încă mă
simţeam trădată, ştiam că trebuie s-o văd, pentru sufletul meu: aş fi fost copleşită de vinovăţie dacă nu încheiam treaba pe care o începusem.
Trebuia să-mi iau rămas-bun cum se cuvine de la ea. Trebuia să-i mai văd chipul înainte să moară sau să nu mai ştie de ea. Mă temeam că tumoarea aceea inoperabilă, care-i stătea pe creier ca o bombă cu ceas, avea să-mi răpească şansa unei ultime conversaţii cu ea.
Ne-am întâlnit în grădina de mărăriţe. Nu puteam s-o scot la plimbare noaptea, cum ar fi vrut ea, dar măcar puteam să-i îngădui să se bucure de o după-amiază însorită ideală în grădină, unde venise primăvara. Crengile copacilor erau încărcate de muguraşi de un verde-crud, iar iarba uscată, gălbuie, lăsase loc unor mlădiţe verzi, cu rădăcini solide. În aer se mai simţea 190
o împunsătură de gheață, dar adierea vântului pe obraz era mai curând revigorantă decât rece. Pretutindeni în jur păsările ciripeau de zor.
A apărut în scaunul cu rotile, ca de obicei. De data asta o însoţea doamna Hwang, cea mai tânără îngrijitoare din Secţia A. Şi cea mai expansivă.
— Să aveţi o şuetă plăcută, ne-a urat, cu vocea ei de mezzosoprană.
Obrajii ei bucălaţi se rotunjeau şi mai mult când zâmbea. Firea prietenoasă a doamnei Hwang părea să-şi fi lăsat amprenta asupra bunicii Mook. Părea mai mulţumită şi mai relaxată decât de obicei. În ciuda vremii blânde de primăvară, încă era învelită şi cu pledul gros de iarnă. Am întrebat-o dacă-i era frig, dar a zis că-i e bine.
Mi-am jurat c-o s-o las mai întâi să se bucure un pic de vremea frumoasă, dar răbdarea mea n-a ţinut prea mult.
— Mook Miran e numele dumneavoastră adevărat? am întrebat-o, după
un scurt răstimp de tăcere.
— Nu, mi-a răspuns agale, dar fără să ezite deloc.
Privirea ei era calmă şi sigură. Nici urmă de vinovăţie.
Răspunsul m-a mirat. Îi trântisem întrebarea fără s-o salut măcar, crezând c-o s-o iau prin surprindere.
— Cum vă numiţi, atunci?
— Depinde la ce nume te referi, mi-a zis, pe acelaşi ton.
— Numele sub care v-au ştiut fiica şi soţul dumneavoastră, am replicat, pe un ton neutru.
M-a privit drept în faţă, cu o grimasă. A ţâţâit din limbă.
— Chiar crezi că serviciul de informaţii sud-coreean m-ar fi lăsat să-mi păstrez numele nord-coreean aici? Doar ţi-am spus că am făcut o înţelegere secretă cu ei. Ţii minte ce-ţi spun? Există persoane pe care trebuie să le protejez.
Tonul ei era încordat şi sec. A icnit scurt.
Am simţit impulsul subit de a-mi roade unghia, dar i-am rezistat.
— Vrei să-ţi spun numele sub care m-au ştiut soţul şi fiica mea? Yongmal.
Dar nici ăsta nu e numele meu adevărat. Ce vrei să ştii? Am o listă de nume pe care le-am purtat. Numele englezesc, Deborah. Numele japonez, Kaiyo. La ce te aşteptai?
