— Am venit azi aici cu scopul de a o lua pe mama acasă cu noi, în America, mi-a mărturisit Mihee, gemând înfundat. Ea ştia. N-am putut s-o vizitez până acum, din cauza situaţiei noastre aparte, după cum ştiţi, dar comunicam regulat.
Prin intermediul telefonului mobil, mi-am zis, pe care poliţia nu reuşise să-l recupereze. Eu o percheziţionasem discret şi apoi căutasem prin toată
poiana, dar nici eu nu-l găsisem.
— După ce am decis în Coreea de Sud să ne predăm, am trăit în umbră.
După ce ne-am predat, ne-am ascuns şi mai bine. Eu m-am mutat în Statele Unite cu soţul meu, care e american. Am aşteptat să obţin cetăţenia ca s-o pot invita pe mama legal să stea cu noi în Statele Unite. Aşa ne doream să
procedăm acum, la vedere, pe cale legală, pentru că ne săturaserăm să trăim ferindu-ne mereu. Când mi-a spus despre tumoare, i-am zis că nu contează.
I-am zis c-o să fie cu noi oricum, cât trăia, cât mai respira.
Mihee şi-a mutat brusc privirea, întorcându-se cu faţa spre peretele lateral al biroului, încărcat cu desene de-ale copiilor doamnei Haam.
— Mama îl iubea foarte mult pe Aram, nepotul ei.
Mihee n-a reuşit să-şi ascundă tremurul din glas, deşi încă se chinuia să-şi stăpânească lacrimile.
— Ştiam că nu e dornică să plece din Coreea. Ştiam că nu vrea să se mute într-o altă ţară la vârsta ei. Se temea c-o să fie o povară pentru noi. M-am gândit că, odată ajunsă acolo, lângă noi, avea să-şi schimbe părerea. Dar singurul lucru pozitiv pe care-l avea de zis când vorbeam despre plan era:
„Păi, o să fie plăcut să-l văd pe Aram în fiecare zi”.
Şi-a lăsat capul în piept. Şi-a împreunat mâinile, lăsându-le între genunchii depărtați. De parcă-şi cerea iertare.
— Mama ştia, a zis înfundat. Ştia. Că nu i-ar fi reuşit în veci o figură ca asta sub ochii mei.
203
N-a mai adăugat nimic şi a rămas nemişcată un răstimp. Apoi a schiţat un zâmbet chinuit. Ochii ei injectaţi licăreau, trădându-i efortul.
— Să mă vadă aici, bocind în neştire, e ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, a zis, trăgându-şi nasul. Nu reacţiona prea bine la gesturile emoţionale. Nu-i plăcea să-şi exprime emoţiile şi nu suporta nici să-i vadă pe alţii arătându-şi-le. Nici măcar pe mine.
A izbucnit într-un un râs nostalgic.
— Singura excepţie era tata. Nu se cenzurau niciodată în a-şi exprima sentimentele unul faţă de celălalt. N-am văzut niciodată un cuplu care să-şi exprime atât de vădit afecţiunea în Coreea de Nord. Au şi fost arestaţi la un moment dat, pentru manifestări indecente. Deoarece se ţineau de mână în public, în Phenianul anilor ʼ60.
Lui Mihee îi dăduseră lacrimile, dar zâmbea.
— Mama a pomenit o singură dată de moartea tatei, când mi-a dat mie vestea. N-a mai deschis niciodată subiectul. Se simţea vinovată pentru că, pe vremea când noi trăiam aici în Sud, sub nume false, tata a murit singur în Coreea de Nord.
— Credeți c-a ales să facă acelaşi lucru, să moară singură, ca să se pedepsească? am întrebat-o.
Mihee tăcea. Şi-a şters lacrimile de pe obraji cu palmele, ascunzându-şi ochii preţ de câteva clipe.
— Eu nu cred, mi-am răspuns singură.
Cu ochii roşii, s-a uitat la mine fără să spună nicio vorbă.
— Poate c-a fost unul dintre motive, sunt convinsă. Dar e imposibil să fi fost motivul.
Eram convinsă de ultima parte.
Am întrebat-o dacă suferea şi ea de geofagie, gândindu-mă că poate era o tulburare ereditară cumva.
În ochii ei nu s-a citit nimic pentru o clipă, apoi s-a încruntat un pic, nedumerită. Mi-am dat seama că nu ştia ce înseamnă cuvântul. Aşa că i-am explicat.
Mi-a răspuns că nu şi a adăugat că fusese adoptată, aşa că n-avea de unde să ştie dacă era ceva ereditar. Mi-a mărturisit în şoaptă că nu ştiuse că mama ei avea această boală, că ei nu-i spusese niciodată.
Mihee chiar nu se înşelase într-o privinţă: poate că ajunsesem s-o cunosc pe doamna Mook destul de bine, chiar mai bine decât îmi imaginasem. Cât de stranie e apropierea dintre oameni, am reflectat. Cum putem uneori să ne destăinuim unor străini şi să le încredinţăm secrete pe care nu le-am putea dezvălui persoanelor apropiate. Am simţit deodată o durere care mă
204
pătrundea până în măduva oaselor, un val de dor. Aveam să-i simt lipsa doamnei Mook.
Am întrebat-o pe Mihee dacă era gată să meargă să vadă corpul neînsufleţit al mamei sale.
Se spune că eşti ceea ce mănânci. Doamna Mook gustase şi înghiţise pământ din diversele locuri prin care trecuse. Aşa că fusese nu doar multe persoane diferite, ci şi multe locuri diferite.
Zicea că pământul din Paju îi amintea de cătunul ei natal din Coreea de Nord. Paju e aşa de aproape de Coreea de Nord, încât, în zilele liniştite, se mai aud şi acum mesajele de propagandă care se revarsă din difuzoarele nord-coreene, urlându-şi promisiunile depăşite, gloria de odinioară. Un loc din trecut spre care nu mai există cale de întoarcere.
Când am întrebat-o pe Mihee dacă era pregătită să-şi vadă mama, m-a rugat să-i spun mai întâi cum arăta când am găsit-o. M-a rugat să-i descriu ce găsisem, în cele mai mici detalii, fără să îndulcesc lucrurile.
— Mama m-a crescut să fiu puternică, a adăugat. Pot suporta adevărul.
Aşa că i-am spus adevărul, întocmai cum îmi apăruse.
Am găsit-o în poieniţa din crângul de mesteceni.
