Mai pe seară, în drum spre casă, mi-a venit un gând întârziat în minte, ca un strănut.
Şi dacă mi-aş fi ţinut firea şi aş fi părut intrigată? Oare ar mai fi pufnit înrâs?
Aveam un răspuns în minte. Am lăsat-o aşa.
În săptămâna următoare m-am dus la biroul administrativ.
Nimeni nu m-a privit cu suspiciune deoarece mergeam des pe-acolo, ca să
fac pe curierul şi să iau diverse documente pentru doamna Haam.
Am luat la rând dosarele pacienţilor în căutarea actelor lui Mook Miran.
Când i-am găsit dosarul, l-am desfăcut şi am pozat rapid ce era înăuntru, mai puţin de trei pagini cu totul. Le-am citit în timpul pauzei de cafea, dezamăgită că nu erau prea multe informaţii despre ea pe care să nu le fi ştiut deja.
Dar, când m-am uitat mai atent a doua oară, am descoperit ceva straniu.
Pe copia xerox a actului ei de identitate coreean apărea data naşterii. Am făcut calculele în minte şi mi-a dat nouăzeci şi opt. Nevenindu-mi a crede, am folosit minicalculatorul de pe birou şi tot atât mi-a dat.
Conform documentului oficial, doamna Mook avea nouăzeci şi opt de ani.
Împlinesc o sută de ani poimâine, aşa-mi zisese. Şi, desigur, n-o crezusem.
Acum mi-am dat seama că interpretasem complet greşit unele lucruri. În primul rând, îmi scăpase metafora: poimâine. Oamenii, mai ales cei în vârstă, folosesc uneori această expresie cu sensul de „peste doi ani” — un mod mucalit de a sugera cum pare să zboare timpul pentru cei mai în vârstă. În ciuda minţii agere şi lucide şi a corpului care părea de octogenară, doamna 185
Mook chiar avea vârsta pe care susţinuse c-o are. În doar doi ani avea să fie de-o vârstă cu veacul.
Mânată de un puseu straniu de energie, am pornit în grabă spre biroul doamnei Haam. Biroul său era un mic muzeu dedicat rolului ei de mamă.
Etajerele erau încărcate cu dovezi ale realizărilor copiilor. Am văzut sute de trofee şi diplome pe care erau numele celor trei copii, de la turnee de taekwando la concursuri de limbă engleză sau de pian. Era plin de fotografii.
Chipurile zâmbitoare ale copiilor împodobeau biroul şi pereţii, iar unele poze erau fixate în rame viu colorate făcute din beţele de la îngheţată.
În schimb, mirosul din birou era unul seducător. Aroma incitantă a unui parfum franţuzesc cu care-şi dădea pe haine domina încăperea. Efectul acelui miros de trandafiri şi de mosc depindea adesea de vreme şi de starea ta de spirit: în zilele relaxante, când vremea era răcoroasă, mirosul te revigora; în după-amiezile toride şi sufocante de vară, care te vlăguiau, putea fi greţos.
În ziua aceea, mirosul mi s-a părut revigorant, deşi era cald afară.
Doamna Haam m-a pironit cu ochii ei de iepuraş speriat, încremenită în scaun, şi m-a ascultat atent în timp ce peroram entuziasmată despre doamna Mook: adevărul despre vârsta ei, cât de inteligentă era, faptul că
cineva făcuse o eroare gravă când o transferase la Secţia A şi aşa mai departe. Când am terminat ce aveam de zis, gâfâiam un pic.
Doamna Haam a oftat.
— Voiam să discut cu tine despre asta, mi-a zis. Ar fi trebuit s-o fac mai devreme.
S-a aplecat şi a desfăcut fişetul gri îndesat între perete şi birou, ascuns aproape complet vederii din unghiul meu. A scos de-acolo un dosar portocaliu de carton şi l-a trântit pe birou.
— Îngrijitoarea-şefă şi doamna Docgo mi-au tot spus că petreci prea mult timp cu bunica Mook. Îşi fac griji din cauza asta. Şi eu la fel.
Am simţit o gheară în piept. M-am întrebat dacă era îngrijorare sau compătimire.
— Ce-am descoperit după ce-am trecut prin două divorţuri şi am crescut trei copii făcuţi cu doi taţi este că secretul unei relaţii bune este să păstrezi o distanţă sănătoasă. Indiferent dacă e vorba de un bărbat sau de o femeie ori chiar de propriul copil. Faţă de oricine, în fond.
Deodată s-a ridicat şi a început să dea ture prin birou, cu mâinile îndesate în buzunarele bluzei de trening din catifea. Ținuta ei mi-a distras atenţia de la ce spunea — de unde naiba îţi poţi cumpăra o bluză de trening mulată, din 186
catifea bordo? Mă întrebam din curiozitate sinceră, nu era o întrebare sarcastică.
— Uite ce e, ştiu că eşti o fată minunată şi că ai trecut prin multe în ultimul timp. Doar că mă tem că s-ar putea să-ţi cauţi alinarea într-un loc nepotrivit.
Mi-am zis că era deplasat că-mi spunea „fată”. Aveam patruzeci şi şapte de ani. Dar era drăguţ, pe undeva — doamna Haam întotdeauna dovedea sentimente materne intense faţă de orice persoană un pic mai tânără decât ea şi îşi arăta grija cum ştia mai bine.
— Ar trebui să fii mai precaută cu doamna Mook. Nu e chiar persoana pe care ți-o închipui tu.
Am întrebat-o ce voia să spună.
— Ştiu că ţi-am mai zis că asta nu e tocmai slujba ideală pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă de ceea ce fac. M-am asigurat întotdeauna că e un loc curat şi plăcut aici. Toţi pacienţii sunt hrăniţi corespunzător, sunt îmbăiaţi cum trebuie de două ori pe săptămână şi niciodată, absolut niciodată, n-am făcut matrapazlâcuri cu bani publici. De-asta e întotdeauna o listă de aşteptare atât de lungă. Unii încearcă să-mi dea bani pe sub mână
ca să le asigure părinţilor un loc la Amurgul Fericit. Dar de fiecare dată refuz categoric. Eu respect regulile. Bunica Mook şi-a obţinut locul aici deoarece a fugit din Coreea de Nord. Cei refugiaţi de-acolo, întocmai ca rudele eroilor de război sau ale luptătorilor pentru independenţă naţională, au acces prioritar în instituţiile de învăţământ şi în centrele de tratament de stat.
Faptul că e o fugară din Coreea de Nord reprezintă, probabil, singurul lucru dovedit despre ea, din tot ce susţine c-ar fi.
Doamna Haam a oftat din nou. Apoi a clătinat din cap şi şi-a încrucişat braţele, ferindu-şi privirea.
— Cei care fug din Coreea de Nord mint frecvent în privinţa vârstei când ajung în Sud. Tinerii pretind c-ar fi şi mai tineri ca să fie eligibili pentru un loc gratuit la facultate, bătrânii susţin c-ar fi şi mai bătrâni ca să primească
ajutoarele sociale acordate persoanelor vârstnice. Adesea îşi schimbă şi numele. Doar n-avem cum să le verificăm actele originale de dincolo de graniţă, nu? Aşa că ficţiunea lor devine realitate aici, în Sud, odată ce primesc noile acte de identitate, a spus, zâmbind amar. Nu că i-aş învinovăţi.
Au dreptul s-o ia de la capăt, a adăugat, nu prea convinsă.
