tachineze.
Dar n-a făcut-o. În privirea ei nu se citea nicio urmă de dispreţ.
— Ăsta a fost visul tău din copilărie? Să devii scriitoare? m-a întrebat, pe un ton cam grav.
Mi-am dat seama că nu fusesem niciodată atât de aproape de doamna Mook. Stând faţă în faţă cu ea în cămăruţa de patru metri pătraţi, mobilată
spartan cu un birou, două scaune şi un pothos auriu într-un ghivecel, am observat câteva detalii care îmi scăpaseră până atunci. Două semne minuscule pe obraji, pe care eu le luasem drept gropiţe, s-au dovedit a fi cicatrici — semne de vărsat, poate. Pielea de pe gâtul ei prelung şi din jurul claviculei era presărată cu cicatrici similare, de diferite dimensiuni. Una care 178
chiar îţi lua ochii începea din capătul drept al claviculei şi cobora în diagonală spre inimă.
Mi-a observat privirea şi a oftat înăbuşit.
— Te întrebi cum m-am ales cu ele?
N-am zis nimic, dar ştia deja răspunsul.
— Arsuri de ţigară, un cuţit militar şi câte şi mai câte, a mormăit, apoi a oftat mai lung. Uite ce e, îmi pare rău, dar azi n-am dispoziţie pentru discuţii grele.
Afară tocmai începuse să burniţeze, semn că venea primăvara. Se făcuse mult mai cald, dar, din cauza umezelii crescânde, mulţi pacienţi se plângeau că-i dor şalele şi articulaţiile. Doamna Mook era mai tăcută şi mai îngândurată decât de obicei. Umerii căzuți îi trădau oboseala.
— Da, ăsta era visul meu în copilărie, să devin scriitoare, i-am spus, cu un zâmbet sfios. Şi de asemenea.. să devin mamă.
Am simţit că mi se risipea zâmbetul şi ştiam ce declanşase această
reacţie: mamă. Un alt cuvânt cu care trebuia să exersez, pe lângă fostul meu soţ. M-am silit să-l mai rostesc o dată după ce-am inspirat adânc.
— Mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să devin mamă. Ştiu că nu se mai poartă să spui treaba asta cu voce tare, ca femeie, nu în zilele noastre, dar eu am visat dintotdeauna să fiu genul de mamă care stă cu copiii.
Am râs înfundat.
— Şi ce te-a împiedicat?
— Fostul meu soţ. Medicul ne-a spus că avea oligospermie. Eu mi-am dorit să apelăm la fertilizare in vitro, dar el n-a vrut.
I-am povestit despre soţul meu: n-a fost niciodată un bărbat violent, nici măcar n-a ţipat vreodată la mine cât timp am fost împreună, dar putea să fie extrem de îndărătnic în felul lui, pe tăcute. Eram convinsă că, atunci când îmi zicea „nu”, rece şi apăsat, „nu” rămâne. Îmi era teamă c-o să-l pierd. Îmi era teamă c-aş putea sfârşi singură la bătrâneţe, aşa c-am acceptat fără să
protestez stilul de viaţă fără copii pe care şi-l dorea. Până la urmă, de ce mi-era teamă n-am scăpat: am ajuns singură la bătrâneţe. Dar partea bună e că
temerile mele nu mai sunt ce-au fost. Abia după ce m-am confruntat cu coşmarul temut, mi-am dat seama că nu era chiar aşa de înspăimântător.
Realitatea vieţii de una singură nu era pe-atât de urâtă pe cât îmi închipuisem, când dospise în ceva monstruos sub efectul spaimei. Avusesem parte, desigur, de şoc şi de jale, dar începeau să se domolească în timp. Mai aveam când şi când accese de însingurare, dar nu erau de nesuportat. Viaţa pe cont propriu era ceva abordabil, din ce în ce mai mult, cu fiecare zi care trecea.
179
— Dar încă sunt furioasă, i-am mărturisit. Sunt furioasă pe el că mi-a răpit şansa de a deveni mamă. E prea târziu acum. Sunt deja la menopauză
— hârşt!
Am tras o linie invizibilă în dreptul beregatei cu degetul mare, ca şi cum îmi puteam ascunde durerea dacă o dădeam pe glumă. Am simţit un hohot de plâns zvârcolindu-se să scape, chiar sub diafragmă, dar l-am înăbuşit. Aşa făceam faţă furiei de obicei: deoarece mă simţeam şi mai prost când aveam o explozie de furie, o preschimbam în tristeţe şi mi-o descărcam prin plâns.
Dar acum, în prezenţa doamnei Mook, nu voiam să plâng — nu în timpul scurt şi preţios pe care-l puteam petrece cu ea. Aşa că mi-am reţinut lacrimile.
Totuşi i-am spus cât de tare mă înfuriasem când auzisem că fostul meu soţ fusese la clinica de fertilitate cu noua lui iubită, cu doar cinci ani mai mare decât nepoata lui. I-am studiat atent expresia doamnei Mook, gândindu-mă că ar fi în ton cu firea ei să trântească vreo invectivă caustică
la adresa fostului meu soţ. Dar n-a zis nimic. Doar încuviinţa agale, cu ochii plecaţi.
— Cum e să fii mamă? am întrebat-o.
— E minunat, a şoptit. Şi greu.
Se uita în depărtare, deşi în faţa ei nu era decât un perete verde. Apoi a zâmbit larg, înroşindu-se ca o fetişcană. Ştiam că-şi vede propriul copil cu ochii minţii. Şi o invidiam nespus.
— Când a început să crească, fata mea era tare frumoasă şi tare căpoasă, mi-a zis, cu o grimasă, purtată de amintiri dulci-amare. Ce pot să zic? Aşa mamă, aşa fiică, a mustăcit. Se spune că e mai greu să-i creşti când sunt deştepţi şi, în cazul meu, aşa a fost. Fiica mea a studiat la Universitatea „Kim Ir-sen” din Phenian. Cea mai bună din Coreea de Nord.
Acum, că se lăuda cu fiica ei, parcă i se luase o povară de pe umeri; s-a îndreptat de spate cu un aer de triumf nerostit — aceeaşi emoţie stranie pe care o sesizasem la ea în grădina de mărăriţe, când mărturisise că-şi ucisese agresorii.
Dar schimbarea asta îi dădea şi un aer mai uman — părea mai abordabilă
ca persoană. Văzusem expresia aceea de multe ori, mândria şi plăcerea cu care vorbeau bunicuţele despre realizările copiilor şi ale nepoţilor. Să
descopăr acelaşi lucru la doamna Mook era deopotrivă surprinzător şi liniştitor. Până la urmă, doamna Mook vorbea limba comună a femeilor obişnuite: cea a mamelor mândre. Din nou eram geloasă pe ea şi, totodată, mă bucuram nespus pentru ea.
180
Doamna Mook mi-a zis că-şi dorise ca fiica ei să intre în diplomaţie, dar că
ea fusese mai atrasă de domeniul informaţiilor.
