ar vorbi în somn, fără să-şi ridice privirea din pământ. Ăsta e ultimul loc unde s-ar aştepta să fiu.
Răspunsul ei straniu îmi dă o senzaţie de déjà-vu. Aud o sonerie în minte, un ţiuit metalic. Vreau să-i dau glas, dar îmi înghit vorbele: prefer s-o aud pe ea că-mi spune, în ritmul ei. Pe deasupra, curios, am senzaţia că deja ştiu răspunsul, pe jumătate. În stomacul meu se războiesc speranţa şi angoasa, doi fluturi prinşi într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte.
Într-un final, îşi ridică privirea spre mine şi rupe tăcerea.
— Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, Rou.
Rosteşte cuvintele ca şi cum ar fi o replică dintr-un scenariu, exersată
îndelung. Şi totuşi îi tremură glasul.
— Şi eu, Seong-mi, îi spun, uitându-mă în ochii ei.
Văd cum se risipeşte angoasa adăpostită de mult acolo. Suprinderea îi ia locul pentru scurt timp, până când se înfiripă curiozitatea bine cunoscută, cu un strop de spaimă. Acum înţelege ce simt. Simţim o nouă intimitate, care decurge din secretele pe care le purtăm fiecare.
Şi Mihee mi se prezintă — mai întâi ca inamic, apoi ca prieten.
A opta viaţă
Cele opt vieţi ale unui trickster de-o vârstă cu
veacul
172
În preajma morţii, majoritatea oamenilor tind să spună adevărul, dar există şi câţiva care au reacţia inversă. Prin intermediul proiectului de scriere a necrologului am întâlnit destui bătrâni trișori. Când i-am rugat să-şi spună pe scurt povestea vieţii, au născocit legende, o împletire de patimi reale și fantezii. Cu trei luni înainte să moară, bunicul Park Myeong-yi a susţinut c-ar fi fost cândva un asasin de prima mână, trimis în Coreea de Nord şi nu lipsise mult să-l ucidă pe Kim Ir-sen. Însă, când am sunat la Asociaţia Veteranilor din HID, o unitate pentru operaţiuni clandestine din cadrul Armatei Republicii Coreea, cu informaţiile primite de la domnul Park, mi-au confirmat că nu avuseseră niciodată vreun agent care să corespundă
numelui şi descrierii. Un alt nonagenar, bunicul Gaam Boo-yong, a mărturisit c-ar fi fost cândva mâna dreaptă a lui Chun Doo-hwan, cel mai infam dictator din istoria Coreei de Sud — şi mi-a declarat-o cu mândrie. De data asta nici nu m-am mai obosit să verific deoarece am intuit imediat că era o cacealma: domnul Gaam era genul de bătrân care trăncănește despre politică cu aerul unui expert, declarând orice persoană cu simpatii de stânga comunist sau traseist politic. La moartea lui, la patru luni după această mărturisire, n-a apărut nicio coroană din partea domnului Chun. De fapt, n-a trimis nimeni vreo coroană — şi n-au apărut nici vizitatori înlăcrimaţi.
M-a frământat întotdeauna o întrebare în legătură cu aceşti bătrâni: pe cine voiau să impresioneze cu legendele născocite chiar de ei? Pe mine, o măruntă autoare de necrologuri? Sau pe ei înşişi? Poate că îşi închipuiau că
o minciună spusă atât de convingător poate prinde viaţă şi poate deveni un adevăr lăuntric în sine. Poate că aşa voiau să dăinuie în propria amintire cât timp mai ştiau de ei. Şi m-am străduit din răsputeri să le onorez deciziile finale, ascultându-le poveştile cu atenţie deplină şi fără să-i judec, indiferent ce părere aveam despre ce-mi spuneau. Uneori singurul şi cel mai bun lucru pe care-l poţi oferi unor oameni aflaţi în suferinţă este să-i asculţi.
Cu Mook Miran era altă poveste. Nu semăna cu acele figuri tipice, pradă
disperării. În primul rând, era prima femeie dintre cele cunoscute la Amurgul Fericit care mi se lăuda cu asemenea aventuri. Şi bunicuţele se dădeau mari uneori, dar exagerările lor nevinovate se refereau de obicei la isprăvile copiilor şi ale nepoţilor, rareori la faptele lor.
Când am întrebat-o cum ar fi putut cineva să trăiască toate vieţile personajelor pe care mi le pomenise, mi-a zis, cu o încredere neclintită şi cu o expresie calmă, că fusese cu putinţă pe vremea ei. Ce răspuns tipic pentru cineva care a văzut multe, m-am gândit.
Cea mai sigură de sine mincinoasă pe care o cunoscusem vreodată.
Susţinea c-ar fi fost nu numai o criminală, ci chiar o criminală în serie.
173
— Se zice că de la trei victime în sus te alegi cu epitetul ăsta. Vreun alt fan al cifrei trei, a comentat, cu o undă înşelătoare de sarcasm în glas.
Am întrebat-o câţi oameni omorâse şi mi-a răspuns că patru.
— Atunci cum se face că nu sunteţi în închisoare acum? Doar sunteţi criminală în serie şi spioană, din ce mi-aţi spus.
Nu-mi venea a crede.
— Oare Kim Hyon-hui e în închisoare acum? a replicat, cu o expresie impasibilă.
Avea dreptate: Kim Hyon-hui, o fostă agentă a Coreei de Nord, persoana vinovată de atentatul cu bombă de la bordul avionului Korean Air 858, din 1987, care se soldase cu 115 morţi, nu era închisă. Se măritase cu fostul agent al serviciilor secrete sud-coreene care se ocupase de cazul ei şi aveau doi copii. Trăia bine-mersi în Coreea de Sud, în libertate, după ce fusese graţiată de preşedintele Roh Tae-woo.
— Eu n-am ucis pe nimeni în timpul misiunilor de spionaj, a afirmat doamna Mook.
— Atunci cine au fost? Cele patru victime? am întrebat-o, cu reînnoită
smerenie.
— Trei dintre ei au fost soldaţi. Al patrulea, cineva din familie.
S-a codit un pic înainte de a rosti cuvântul familie.
— Soţul dumneavoastră?
Doar după ce cuvintele mi-au ţâşnit din gură, mi-am dat seama că le rostisem prea repede, prea tare.
Am văzut o sclipire de curiozitate în ochii ei.
— Nu vă înţelegeţi cu soţul?
Mă tachina. Îi sclipea vârful caninului drept printre buze.
— Fostul soţ.
