Mihee ştia că n-avea să se mai întoarcă niciodată acasă. N-avea să mai simtă niciodată mirosul aeroportului din Hyesan. Însă găsea o alinare tristă
în gândul că, oricând avea s-o copleşească amintirea tatălui ei, oricând avea să ducă dorul mirosului copilăriei, putea să se întoarcă aici, la staţia de metrou Chungjeongno, pe ploaie.
ROUSSEAU
168
— Ce face Aram?
Primele ei cuvinte. După o absenţă îndelungată, glasul ei îmi sună straniu acum, ca vocea unei celebrităţi ieşind din gura unui iepuraş de desen animat.
— Aram e bine, îi răspund, înghiţindu-mi un hohot de plâns. Doar că îi duce dorul mamei lui. Întocmai cum îi duc şi eu dorul soţiei mele.
Am senzaţia c-am redevenit copil, că sunt din nou vulnerabil, în pragul lacrimilor, şi că trăiesc constant cu teama de abandon. Când s-a născut Aram, mi-am promis şi i-am promis că el nu va creşte niciodată cu o asemenea angoasă.
Cam în perioada în care s-a născut Aram, am primit vestea despre moartea lui Hoyeon.
Supradoză de opioide. Trupul lui neînsufleţit a fost descoperit după patru zile în duplexul lui din L.A. de iubita lui ucraineană. Conform mărturiei acesteia, Hoyeon începuse să ia din ce în ce mai multe droguri în ultimele luni de viaţă. În special heroină. Nu puteau şti sigur dacă fusese un accident sau o sinucidere.
Moartea lui Hoyeon m-ar fi frământat obsesiv dacă nu s-ar fi născut Aram.
Aram cel nou-născut a fost ca o gaură neagră în care ne-am lăsat absorbiţi de bunăvoie. Un uragan de zile mari ale cărui plânsete, reprize de somn scurte şi accese frecvente de foame însemnau nopţi nedormite şi răsturnarea completă a programului nostru zilnic. În acelaşi timp, ne umplea fiecare oră a zilei cu sentimentul miraculosului. Ne-a amintit de minunea uitată a propriei copilării: cum percepeam lumea din jur ca nou-veniţi, lăsând orice persoană sau orice lucru să ne stârnească rezerva inepuizabilă de curiozitate. Să fii în preajma cuiva atât de plin de dragoste de viaţă e o experienţă foarte reconfortantă!
Soţia mea nu-l înghiţea pe Jean-Jacques Rousseau deoarece acesta şi-a abandonat toţi copiii la naştere. Având în vedere lipsa completă de igienă
din orfelinatele pariziene din secolul al XVIII-lea, e puţin probabil ca vreunul dintre copiii abandonaţi să mai fi trăit mult după aceea. Mi-a zis că i se părea o ironie cruntă că un om recunoscut drept un promotor al dreptăţii şi al egalităţii, un om care a propovăduit iubirea pentru copilărie şi pentru mintea inocentă de copil şi-a abandonat toţi cei cinci copii de îndată ce s-au născut, condamnându-i la moarte sigură.
169
Jacquelin Rousseau, tatăl meu, ne-a părăsit pe mama şi pe mine când eu aveam nouă ani. Deşi am crescut într-un mediu stabil, plin de iubire, datorită
mamei şi bunicilor, lipsa unei figuri paterne lăsase un gol în viaţa mea care nu putea fi umplut. Un semn de întrebare suspendat într-un limb al întrebărilor fără răspuns. Şi apoi mi-a ieşit în cale Aimé Adel. Un filosof care avea toate răspunsurile. Sigur că Adel îmi era drag din aceleaşi motive pentru care îi plăcea şi lui Hoyeon: Adel era un simbol al speranţei şi un model pentru toate figurile defavorizate, obscure ale lumii occidentale. Dar pentru mine cuvintele lui Adel însemnau mai mult decât o reţetă a succesului. Perspectiva lui asupra căsniciei a fost ceea ce m-a proiectat pe mine cel de-atunci, Adrien Rousseau din anii de studenţie, în lumea scrierilor lui. Conform lui Adel, căsnicia tradiţională era o convenţie sortită
eşecului. O călătorie dinspre extraordinar spre banal. Un proces lent de risipire a iluziilor. Deşi brutală şi pesimistă, teoria lui fatalistă asupra căsniciei dădea un răspuns filosofic misterului vieţii mele — un fel de justificare pe care o căutasem subconştient de-a lungul copilăriei. De ce tata era aşa cum era, de ce ne-a părăsit definitiv din senin. Prin prisma teoriei lui Adel, conform căreia căsnicia este o convenţie arhaică sortită eşecului, actul de abandon al tatei mi se părea mai uşor de îndurat, ba chiar de înţeles, cumva. Îmi inspira o iertare indirectă de care nu mă simţisem în stare în copilărie. Astfel, cicatricea de la care nu reuşeam să-mi iau ochii nu mai părea atât de dezgustătoare. Mă scutea de povara de a-mi urî tatăl toată
viaţa. Când ai mai puţine aşteptări de la oameni, tristeţea lumii nu mai este foarte greu de înghiţit. Faptul că aveam mai puţine aşteptări de la oameni însemna că-i priveam cu mai multă îngăduinţă. Un om ca Adel, chiar cu toate defectele şi infidelităţile lui, reuşise să ajungă pe culmi, să îndeplinească
lucruri măreţe pentru omenire. Poate că aşa îmi doream să mi-l imaginez şi pe tata. Un om cu defecte, dar, poate, nu lipsit de măreţie în felul lui.
Poate că de-asta am fost aşa de furios pe ea din cauza lucrurilor pe care le spusese despre Adel.
L-a citit, dincolo de justificările superficiale, şi a avut curajul — sau francheţea — să-mi spună aceste lucruri.
— Mai întâi, vreau să ştii că te iubesc şi îl iubesc pe Aram. Acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să fiu cu voi. Vreau să ştii asta.
Seong-mi strânge din dinți ca şi cum ar fi nervoasă sau ca şi cum se stăpâneşte să nu plângă. Sunt uşurat să observ că nu doar eu sunt agitat.
Vocea ei e răguşită şi încordată, ca un elastic gata să pocnească. Îmi aminteşte de prima noastră întâlnire la Biserica Vieţii Noi din Shenyang, când mi-a spus povestea vieţii ei. Pare schimbată acum. Pare mai tânără şi 170
mai vulnerabilă. Îşi ţine degetele încleştate, ca şi cum s-ar ruga, atât de strâns că i s-au albit articulaţiile. Clipeşte întruna.
Simt un nod în stomac. Mi-e groază de ce-ar putea să spună.
Conform scriitorului meu preferat, propria mea căsnicie, această poveste de dragoste între două fiinţe umane neobişnuite în împrejurări neobişnuite, este, de bună seamă, sortită eşecului.
Aimé Adel scria că o dragoste care înfloreşte în împrejurări extraordinare nu poate supravieţui toamnei monotoniei pe care o aduce viaţa cotidiană.
Dar nu mai sunt adolescentul pesimist, care nu avusese de-a face cu dragostea şi cu ce înseamnă să fii părinte. Deşi Adel a fost elocvent ca scriitor, era un bărbat rămas la stadiul de copil în materie de căsnicie şi de asumare a angajamentului într-o relaţie. N-avea cunoștințe directe despre responsabilitatea unui părinte. N-a ştiut niciodată ce înseamnă să preţuieşti o altă fiinţă mai presus de tine însuţi. Ce-ar fi putut înţelege era limitat la perspectiva raţională a unui universitar. A murit fără să ştie ce emoţii viscerale îţi trezeşte.
Pe deasupra, ce-i aşa de cumplit la banalitate?
În lipsa ei, lucrurile cărora le-am dus cel mai tare dorul în căsnicia noastră au fost cele mai comune.
Să văd un fir de păr negru-cărbune pe umărul sacoului meu. Melodia de pe genericul serialului siropos pe care o fredona mereu în bucătărie, pe ritm de bossa-nova. Atingerea pufoasă a vestei bej de lână pe care o purta prin casă în nopţile răcoroase — „un covor miţos în formă umană”, o tachinam, sau „un ursuleţ cu care m-aş hârjoni pe covor”. Mirosul săpunului ieftin cu care se spăla pe faţă, izul de castravete şi de lămâie al pernei ei. S-o aud chicotind pe înfundate cu Aram în casă — uneori rămâneam preț de un minut în fața ușii, fără să zic nimic, doar ca să mai sorb un pic sunetele acelea care dădeau glas fericirii lor nevinovate, înainte de a deschide uşa şi a-mi anunţa întoarcerea. Duc dorul acelor frânturi mărunte din viaţa noastră cotidiană împreună. Detalii neînsemnate care nu contează decât pentru mine, pentru noi.
A rămas cu gura întredeschisă, cu privirea în pământ. Simt o gheară în piept.
Se lasă din nou tăcerea, mai sonoră şi mai densă decât un ţipăt.
În timp ce ea-şi adună gândurile, mă uit în jurul băncii pe care stăm, în Parcul Memorial Sohn Kee-chung. Sicomorii înalţi îşi întind umbrele pretutindeni, lăsând doar câteva petice tremurânde de lumină ici-colo, pe pământ. Ridic privirea spre cer. Lumina portocalie a amurgului se împrăştie 171
în văzduh. Corul gălăgios al cicadelor, care vara îneca totul în jur, a lăsat loc ţârâitului stingher al greierilor. A venit toamna.
Deci aici vii să-ţi faci plimbarea solitară, îmi spun.
— De ce ai vrut să ne întâlnim aici? o întreb.
— Pentru că baza farului rămâne cufundată în umbră, murmură, de parcă
