Mihee psalmodia în minte, cu mâna strânsă pumn. Sau vrei să
mărturisesc? Asta îmi ceri? Asta e nimica toată! Pot s-o fac cât ai clipi, pot să
mă predau mâine la prima oră, dacă îmi garantezi că va trăi, c-o să fie uncopil sănătos şi normal.
Două săptămâni mai târziu, când copilul a fost externat de la Terapie Intensivă şi l-au putut lua în sfârşit acasă, Mihee a înțeles un lucru despre sine pe care nu-l ştiuse până atunci: că era în stare să se roage. Cuvintele pe care se trezise rostindu-le în noaptea aceea la Terapie Intensivă fuseseră
prima ei rugăciune. Deşi naivă şi egoistă, fusese o rugăciune din inimă, totuşi. Şi, ca şi lacrimile, rugăciunea ţâşnise din trupul ei de parcă ar fi avut o minte proprie.
În timp ce punea copilul adormit în pătuţ, Mihee a plâns din nou. Era şocată de frumuseţea făpturii micuţe, pe care nu avusese suficientă putere 161
de pătrundere ca s-o înţeleagă până atunci. Cea mai mititică, mai frumoasă şi mai înspăimântătoare fiinţă umană pe care o cunoscuse vreodată — o persoană care încă nu ştia să vorbească, dar deja avea cel mai important cuvânt de spus în viaţa ei.
Adrien a tras-o la pieptul lui şi a strâns-o în braţe.
— Îmi pare nespus de rău, i-a şoptit răguşit, pentru ce s-a întâmplat cu Seung-ho.
A oftat prelung, dureros.
Cu bărbia pe umărul lui, Mihee se uita în jos, la spatele lui.
Era gata să-l întrebe „Cu cine?”, în timp ce-l mângâia pe spate. Adrien a oftat din nou şi a strâns-o mai tare. Apoi Mihee şi-a amintit numele.
Seung-ho. Aşa-l chema pe fiul lui Seong-mi. Mihee uitase deja de el.
Deşi fiul adevărat al lui Seong-mi mai trăia, probabil, pe undeva prin Coreea de Nord, Mihee îl ucisese în povestea depănată lui Adrien, în versiunea concisă a vieţii lui Seong-mi din care mai tăiase la montaj şi pe care i-o turnase lui Adrien la prima lor întâlnire, la Biserica Vieţii Noi. Îi spusese că Seung-ho murise la scurt timp după naştere. Îi făcuse felul copilului din poveste ca să simplifice lucrurile. Pentru Mihee, ca pentru oricine, experienţa de a fi crescut un copil nu putea fi simulată cu uşurinţă.
Nu voia ca stângăcia ei în rolul de mamă s-o dea de gol.
Adrien îşi amintea numele copilului ei inventat, pe care i-l spusese o singură dată, la prima lor întâlnire.
Adrien îşi închipuise că lacrimile îi fuseseră declanşate de amintirea copilului pierdut. Îşi închipuise că, la vederea copilului de-acum, îşi amintise de moartea celui dintâi.
Adrien pusese la inimă tragedia ei fictivă.
A fost cât pe-aci să-i spună adevărul în momentul acela, pe loc.
Nu sunt Seong-mi, mă cheamă Mihee.
Simţea propoziţia între fălci, de parcă-i venea adevărul pe gât. A trebuit să-şi înghită vorbele, i-au stat în gâtlej o fracţiune de secundă. A lăcrimat şi un gust acru, de canal, i s-a răspândit în gură.
Dar iubirea mea pentru tine e adevărată. Asta îşi zicea şi o dată a şi exersat vorbele, le-a şoptit privindu-se în oglinda din baie când era singură.
Deşi cuvintele erau adevărate, de îndată ce i-au ţâşnit de pe buze, despicând aerul, i-au sunat fals, sordid.
Trebuia să facă un lucru pe care nu mai fusese nevoită să-l facă până
atunci: trebuia să se asigure că adevărul chiar suna a adevăr.
— Dar iubirea mea pentru tine e adevărată.
A exersat din nou în oglindă.
162
— Nu crezi c-a venit momentul? a întrebat mama, fără să se uite la Mihee.
Stau din nou pe o bancă, la capetele opuse, cu un metru distanţă între ele, ca două suporturi pentru cărți la capetele unei etajere. Banca veche se afla în spatele unui teren de tenis abandonat în Parcul Memorial Sohn Kee-chung, locul lor obişnuit de întâlnire. Prima dată îi pusese această întrebare imediat după naşterea nepotului ei. Nu crezi c-a venit momentul, Mihee? o întrebase, dar Mihee ignorase întrebarea. Nu voia să răspundă prin „da” sau „nu”.
Răspunsul în sine i se părea deja o trădare, chiar dacă ar fi fost „nu”. Nu crezi că tu şi Aram meritaţi un nou început? insistase mama calm. Mihee se ridicase şi plecase. Mama îi punea din nou întrebarea acum.
— Nu crezi c-a venit momentul?
Se uitau drept înainte, în loc să se uite una la alta, şi vorbeau încet, fără să
mişte prea mult din buze, ca un ventriloc deprimat cu o păpuşă pleoştită.
Deşi principala lor modalitate de comunicare era prin scrisori cifrate, începuseră să se întâlnească şi faţă în faţă, de două ori pe lună, de când se mutase Mihee la Seul. Mihee făcea astfel încât să se poată plimba de una singură până în Parcul Memorial Sohn Kee-chung, o grădină publică aproape pustie din Jungnim-dong, un cartier plin de copaci. Ziua, parcul atrăgea doar câţiva adolescenţi care trăgeau chiulul. Iar numeroşii sicomori cu coroana bogată şi gardurile vii de cimişir, lăsate neîngrijite, le adăposteau de priviri indiscrete, oferindu-le destule colţişoare verde-închis unde se puteau ascunde în caz de forţă majoră.
Din clipa în care mama îi apăruse dinainte, cu o oră în urmă, Mihee înţelesese ce se întâmplase. Mama întârziase nouă minute, deşi în mod normal nu întârzia niciodată. Părea trasă la faţă: părul ei era pe trei sferturi încărunţit, de parcă îmbătrânise cu zece ani într-o lună. Au rămas tăcute o vreme, lăsând distanţa obişnuită între ele. Niciuna nu plângea, dar ştiau amândouă c-aveau să plângă mai încolo — separat, fiecare la ea în baie, cu duşul pornit ca să acopere zgomotul.
Mama a zis că sfârşitul fusese liniştit. A murit în somn, cum spune lumea când vrea să te aline. Genul de moarte la care visează cei mai mulţi: fără
durere, fără ţipete, doar un somn de noapte din care treci senin în nefiinţă.
Tata merita o moarte ca asta, şi-a zis Mihee, dar n-a spus-o cu voce tare. Se temea că, auzind-o, mama sa cea pururea neclintită ar putea claca sub ochii ei. Nu voia să se întâmple treaba asta, nu astăzi.
A ştiut vreodată cine eşti, de fapt? ar fi vrut s-o întrebe, în schimb. Dar ştia deja răspunsul: sigur c-a ştiut. Tatăl ei avea un suflet duios de porumbel, 163
