A râs, înduioşat.
— Când Jason m-a întrebat de ce vreau să lucrez acolo, i-am zis că iubesc câinii. El mi-a răspuns, impasibil, că nu e loc de dragoste în adăpostul lui.
Vocea i s-a stins încet. Mihee auzea vâjâitul ventilatorului electric din tavan. Protestele şi gemetele înfundate ale aparatului veneau în valuri.
Mihee ar fi vrut să se întindă cu capul în poala lui.
152
— După spusele lui Jason, să-ţi arăţi dragostea e un lux de care se bucură
doar proprietarii. Când ai o sută de câini în grijă pe care trebuie să-i hrăneşti, să-i speli şi să-i plimbi în fiecare zi, nu e loc de dragoste.
Vocea lui părea să vină de foarte departe acum. Mihee îşi imagina cum ar fi fost să-şi treacă degetele prin părul lui, să-l mângâie ca pe un câine mai mare. Ochii lui blânzi, căzuți doar un pic la colţuri, îi aminteau mereu de ochii unui Golden Retriever.
— Jason zicea că lacrimile şi zâmbetele angelice, imaginile pe care le vedem în reclamele la centrele pentru animale abandonate sau la UNICEF, sunt rezervate pentru actorii de la Hollywood, pentru oamenii care vizitează
o dată pe an vreun orfelinat din Africa. Oamenii care lucrează efectiv în astfel de locuri, care trebuie să se confrunte cu moartea, cazurile de maltratare şi boala zi de zi, nu-şi permit să-şi irosească timpul şi energia plângând. În fiecare zi ai sute de ochişori aţintiţi asupra ta, suflete care vor mâncare, vor o mângâiere, vor să supravieţuiască. Trebuie să te transformi într-un robot, pe pilot automat, pentru a salva şi a te îngriji de cât mai multe vieţi cu putinţă. Nu-ţi poţi trăda emoţia, nu le poţi arăta dragoste tuturor, deoarece să iubeşti pe toată lumea e totuna cu a nu iubi pe nimeni, spunea Jason. Iar dragostea pentru doar câţiva dintre ei înseamnă să-i abandonezi pe ceilalţi.
A rămas tăcut o vreme. Pielea din jurul ochilor şi vârful nasului se înroşiseră un pic. Vocea părea să i se fi îngroşat şi apoi a căpătat un timbru voluptuos de bariton; era o plăcere să-l asculţi.
Mihee urmărea cum îi juca mărul lui Adam, cum îşi dădea laoparte părul căzut pe frunte.
Scorţişoară. De la aftershave-ul acela franţuzesc din sticla verde-închis pe care-l folosea. Lăsa un parfum discret de scorţişoară şi mandarină pe pielea lui, şi-a zis.
— Şi totuşi, om era şi el. Ştiam că are un favorit.
Oare ce gust ar avea?
— Un Golden Retriever pe care l-a botezat Moxie. Cel mai prietenos câine din lume — chiar şi după ce fusese maltratat ani în șir de stăpân. Jason l-a adoptat. Şi până la urmă a mai adoptat încă cinci.
Ar fi vrut să-l ia de guler şi să se frece cu faţa de el. Voia să-şi imprime mirosul pe pielea lui, să-i simtă aroma pe pielea ei.
— De ce doar cinci? a întrebat, în timp ce mintea îi tot sărea de pe un făgaş pe altul.
— Jason credea că şapte e numărul maxim de câini pe care-i poţi avea simultan, ca să-i iubești şi să-i îngrijești cum se cuvine. Dacă ai mai mulţi, ori 153
vei ajunge genul care-i adună şi n-are grijă de ei, ori ar trebui să
administrezi un adăpost în toată regula.
— Deci deja avea un câine înainte de Moxie? a întrebat ea, cu un calm prefăcut.
— Da, a încuviinţat Rousseau zâmbind.
Chiar m-ai ascultat, părea să-şi spună.
Parcă-i ticăia un ceas în tâmple. Ar fi vrut să apese pe un întrerupător pentru a-şi opri gândurile.
— Ştii care e partea amuzantă? a întrebat Rousseau.
Ea nu ţinea morţiş să audă răspunsul. I-a cuprins faţa în mâini. Voia să-l sărute pe buze, dar nu ştia cum — şi se temea că el o să râdă. S-au privit în ochi, în schimb. Simţind că i se înmoaie picioarele, Mihee s-ar fi prăbușit pe podea, dacă n-ar fi fost braţele pastorului. A prins-o pe la jumătatea drumului, dar ei i se părea că nu se oprește din cădere. Respira greu. Umerii lui se aplecaseră asupra trupului ei ca într-un soi de îmbrăţişare. Mihee îşi simţea inima în vintre.
— Du-mă în sala de rugăciuni, pastore. Nu e nimeni acolo.
Acum simţea şi bătăile inimii lui.
ROUSSEAU
Hoyeon. Regretul cu care trăiesc.
L-am cunoscut pe Hoyeon la Cornell, la primul curs de filosofie franceză.
Ne-am apropiat imediat. Amândoi ne specializam în franceză, aveam gusturi asemănătoare în materie de literatură şi de muzică şi, mai ales, eram singurii studenţi metişi din anul nostru.
Hoyeon era scund şi slăbănog, cu un păr lung, şaten şi cârlionţat. Eu eram înalt şi lat în umeri. Ca urmare, când ne plimbam împreună prin campus, cu capetele înclinate unul spre celălalt, prinşi în conversaţie, lumea ne lua adesea drept un cuplu. El se născuse dintr-o mamă imigrantă de origine chineză şi un tată evreu polonez, care avea o fabrică de confecţii în California. Era la fel de talentat la limbi străine ca şi mine. Când l-am cunoscut, deja vorbea fluent chineza şi ebraica şi, odată ajuns la facultate, a învăţat şi franceza la perfecţie. Ulterior, când ne-am revăzut în China, își perfecționa coreeana şi mi-a mărturisit că avea o iubită coreeană. Hoyeon a fost unul dintre puţinii oameni din viaţa mea care nu m-au întrebat niciodată cu o expresie mirată: „Cum de vorbeşti aşa bine limbi străine?”
Hoyeon se deosebea de toţi cunoscuţii mei de până atunci, era singurul metis pe care-l știam care părea să se simtă împăcat cu identitatea lui 154
birasială. Nu doar împăcat, de fapt: părea să savureze amalgamul de influenţe, era mereu gata să profite de tot ce-i oferea. Deşi numele lui adevărat era Nathan Zuckerman, un nume tipic pentru un evreu american, pe care i-l dăduse tatăl lui, mi s-a prezentat drept Wang Hoyeon.
— Aşa-l pronunţaţi voi, coreenii, corect? m-a întrebat, făcându-mi cu ochiul. Am învăţat de la o gagică drăguţă, coreeană, pe care am cunoscut-o la petrecerea KSA.
Studenţii chinezi îl ştiau drept Wang Haoran — Haoran era numele chinezesc pe care-l striga maică-sa, iar Wang era numele ei de fată.
Studenţilor cu origini evreieşti li se prezenta întotdeauna pe numele complet, oficial, Nathan Zuckerman, în timp ce pentru restul lumii era pur şi simplu Nate.
Era un adevărat cameleon. Atitudinea şi dispoziţia lui se schimbau radical în funcţie de grupul în care se afla şi în funcţie de limba pe care o vorbea cu persoanele respective. În preajma albilor vorbea lent, dar mult mai tare, adesea făcea gesturi ample şi slobozea hohote de râs copios, la fel de răsunătoare ca un claxon într-un tunel. În chineză vorbea mult mai repede, cu un ton mai înalt şi melodios, dar nu gesticula aproape deloc. Când trecea la ebraică, părea deodată posomorât, cumva mai rezervat şi un pic abătut —
