147
Spre surprinderea mea, Seong-mi chiar îmi spunea Rou uneori, mai ales când eram doar noi în birou şi lucram. De faţă cu ceilalţi, însă, a continuat să-mi spună pastorul Rousseau. Ulterior, când eram împreună oficial, a început să-mi spună pe numele mic, Adrien. După aceea, rareori se întâmpla să-mi mai spună Rou. Îmi amintesc un singur moment când numele acela de alint i-a revenit pe buze: în pat, după ce am făcut dragoste în primul nostru apartament din Seul. Eram întinşi în pat, îmbrăţişaţi, nu mai ştiam de noi.
Încet, a început să-şi treacă degetele prin părul meu, apoi a trasat o linie pornind de la frunte, peste nas, până la bărbie, gâdilându-mă.
— Rouuuuuu, a susurat, lungind silaba de parcă era caramel topit. Eşti frumos, mi-a spus, cu un zâmbet firav.
A fost unul dintre puţinele momente din viaţă când mi-am zis: „Aş putea să mor fericit acum”.
Hoyeon. Regretul cu care trăiesc.
Cel mai mare regret din viaţa mea. Şi întrebarea finală, pe care mi-a fost teamă s-o pun.
Nu i-am mărturisit niciodată lui Seong-mi adevărul despre Hoyeon. E
singurul lucru pe care i l-am ascuns.
Sau cel puţin aşa am crezut.
Oare Seong-mi a descoperit cele petrecute între mine şi Hoyeon?
Oare e posibil ca din cauza asta să fi dispărut?
MIHEE
În drum spre Parcul Dongling, se întreba cât de departe e dispusă să
meargă de dragul misiunii. Îşi închipuia încă un pacheţel lipit sub banca a cincea, locul stabilit. Iar în plic ar descoperi un M1911, numit şi „Colt Government”, un pistol cu şase gloanţe calibrul 45, cu amortizor. Până acolo te-ar putea împinge, şi-a zis. Oare chiar aş fi în stare să-i trag un glonţ în cap pastorului Rousseau? Nu găsea un răspuns. Nu putea decât să spere că arma respectivă n-avea s-o aştepte niciodată sub bancă.
A descoperit altceva, în schimb, sub bancă în seara aceea. Două scobitori încrucişate în formă de X. Un mesaj pe care nu se aşteptase să-l vadă — mai ales acum, când pastorul Rousseau era încă în delegaţie. Întâlnire mâine-seară, îşi amintea bine semnalul. Inima i-a luat-o la goană. Preferau întotdeauna pachetele lăsate spre a fi ridicate sau contactul fulgerător. O
întâlnire faţă în faţă avea loc doar când era strict necesar. Zeci de posibilităţi i se învolburau deja prin minte — unele încurajatoare, altele sumbre şi una 148
care o înspăimânta în mod deosebit. Un sentiment nefast de déjà-vu, ca şi cum imaginaţia ei ar fi putut preface spaima în realitate. Tovarăşul Cha îi spusese că o întâlnire e o raritate, rezervată pentru transmiterea de informaţii strict confidenţiale sau livrarea unor obiecte extrem de importante:
— Teancuri mari de bani sau o armă scumpă, pe care nu ne permitem s-o pierdem.
Ce-ai făcut în Yanbian? a început să se întrebe Mihee. Ceva îndeajuns de periculos ca să-ţi pui în pericol viaţa? Şi-a petrecut restul zilei ca în transă, pradă neliniştii, văzând mereu cu coada ochiului revolverul pe care şi-l imagina atât de veridic, adăstând acolo ca un urcior. Deşi ştia că doar îşi amplifică temerile astfel, nu se putea abţine să-şi planifice următorii paşi, trecându-şi în revistă puţinele opţiuni. Dacă planul lor final legat de pastorul Rousseau era într-adevăr eliminarea, cel mai probabil avea să fie somată să
revină la Phenian după misiune, ultimul scenariu pe care şi l-ar fi dorit. Asta însemna că s-ar fi terminat cu ajutorul din partea Bisericii Vieţii Noi, cu viaţa în Coreea de Sud în viitorul apropiat. Deşi nu avea vreo dovadă, credea în promisiunea pastorului că o va ajuta să fugă. S-a întrebat dacă era în stare să-l convingă pe tovarăşul Cha să se răzgândească, să cântărească din nou eforturile investite şi consecințele a ceea ce-şi propuneau să facă. Nu i se părea cu putinţă.
Mihee s-a înfăţişat la locul stabilit, la zece fix seara. În ciuda aşteptărilor ei, nu era nimeni pe a cincea bancă. Când s-a apropiat să verifice dacă era ceva dedesubt, două braţe înveşmântate în negru i-au înconjurat mijlocul.
— Ia-o spre celălalt capăt al aleii, i-a spus un glas grav, de femeie.
Mihee şi necunoscuta au mers în tăcere, braţ la braţ, de parcă ar fi fost surori sau prietene apropiate, până la capătul de sud al aleii. Femeia i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă. Chiar şi îmbrăcată complet în negru, părea scundă şi plinuţă, ca un ceainic. Aspectul ei, deloc atrăgător şi uşor de ignorat, te induce în eroare, s-a gândit Mihee. Dacă s-ar fi aşezat lângă ea în autobuz sau în strană în timpul slujbei de duminică, n-ar fi bănuit în veci că
se afla în prezenţa unei alte agente RGB.
Fără politeţuri, femeia a intrat în miezul problemei: a scos o fotografie alb-negru, neclară, şi i-a pus-o în poală lui Mihee.
— Ai văzut persoana asta până acum? a întrebat-o, luminând scurt fotografia cu lanterna.
Chipul zâmbitor al unui tânăr cu părul negru şi lins.
— Nu.
149
— E posibil să fi avut altfel părul. Mai deschis la culoare şi cârlionţat? a insistat femeia.
Mihee tot nu-şi amintea să-l fi văzut.
— Atunci memorează-i figura şi consemnează tot ce zice şi ce face, dacă îl vezi.
— Cine este?
Femeia i-a aruncat o privire glacială.
— Pot să-mi fac mai bine treaba dacă ştiu cine este, cu ce se ocupă şi ce treabă are cu pastorul Rousseau, a explicat Mihee.
Cu o privire la fel de rece şi de acră, femeia a mişcat încet din buze, cu un aer exagerat de iritare.
— Indiferent dacă mă întrebi sau nu, eu pot să-ţi spun doar ce am voie să-ţi spun. Şi iată ce-ţi pot spune acum: individul ăsta e ziarist, a lucrat la Washington Post şi acum lucrează la New York Times. Îl cheamă Nathan Zuckerman.
— E american?
Nedumerită, Mihee a tras fotografia mai aproape.
