Oare aş putea să fiu la fel de sinceră cu privire la trecutul meu într-un bordel dacă ar fi vorba de propriul corp? Gândul acesta îi amintea de momentul sosirii ei la Biserica Vieţii Noi. De întrebarea pe care şi-o pusese, în timp ce-şi studia piciorul zdrelit. Cât de departe era dispusă să meargă
agenta Mihee, până la a-şi face rău fizic, la a-şi pune în joc propriul corp, dacă
o impunea misiunea? A simţit din nou apăsarea mâinii lui. Mirosul de hârtii mucegăite care plutea în aer, mireasma familiară care-i fusese atât de dragă, i-a întors deodată stomacul pe dos. A ieşit din biroul pastorului.
A doua zi era marţi, ziua ei liberă. A pornit spre Parcul Dongling din Shenyang, aflat la aproape o oră de mers pe jos. Dongling era unul dintre cele mai mari parcuri din oraş şi cel mai puţin aglomerat, astfel că era mai puţin probabil să dea nas în nas cu persoane pe care le cunoştea de la biserică. Ziua întâlneai doar câteva grupuri de copii mici cu bicicleta sau cupluri de bătrâni care făceau tai chi pe-acolo.
— Noaptea, mişună nişte fătălăi prin colţul din nord-vest al parcului, îi spusese tovarăşul Cha. Pederaşti care se adună în păduricea de pini din spatele toaletei publice pentru o mică petrecere de-a lor.
Aşa că a ajuns acolo la asfinţit, acel moment dintre zi şi noapte când parcul era pustiu de obicei, pentru a-şi ridica primul pachet.
În spatele păduricii de pini era o alee îngustă, umbrită, care mergea de-a lungul zidului de piatră din nord-vest, adăpostită de priviri indiscrete. Mihee s-a aşezat pe a cincea bancă numărând de la capătul dinspre nord, locul stabilit. A întins mâna, a pipăit pe sub bancă şi a dat de pachețelul înfăşurat în hârtie cafenie — primul ei mesaj conspirativ. Tovarăşul Cha îi spusese să
se familiarizeze bine cu parcul deoarece aici avea să se desfăşoare bună
parte din schimbul lor de mesaje. Adăugase că, paradoxal, parcul era cel mai sigur loc pentru ea noaptea, în caz că trebuia vreodată să iniţieze un contact de urgenţă.
— Pederaştii o să te lase în pace, murmurase tovarăşul Cha, fără
ocolişuri.
Mihee ştia că iniţierea unui contact de urgenţă era ultima soluţie la care ar fi recurs un agent aflat în afara legii: un gest disperat care risca să pună
ambele părţi în pericol. Se ruga să nu trebuiască vreodată să mizeze pe aşa ceva.
142
Nu se aştepta la instrucţiuni scrise. Se presupunea c-o să ştie cum să
procedeze cu obiectul furnizat de îndată ce-l vedea. În hârtia cafenie fuseseră înfăşurate o mască de protecţie şi un tub mic, metalic. Pastorul Rousseau urma să plece peste trei zile la Yanbian să viziteze alte biserici protestante fondate recent cu care colabora Biserica Vieţii Noi. Şi, în noaptea dinaintea plecării, Mihee, cu masca de protecţie pe faţă, trebuia să verse ce se afla în tubul de metal peste hainele, servieta şi pantofii pastorului.
— Praf radioactiv, o instruise tovarăşul Cha. Cu o concentraţie scăzută
spre a preveni intoxicaţia, dar suficientă ca să activeze detectoarele de radiaţii ale RGB-ului.
Au de gând să-l urmărească până la Yanbian sau unde s-o duce, şi-a zis Mihee.
În următoarele trei nopţi n-a avut somn, tot stătea şi se uita la uşă. Când lucrau în birou, comportamentul pastorului era neschimbat. Dar Mihee a început să observe aspecte mărunte legate de corpul lui pe care nu le sesizase înainte: încheietura mâinii lui, stingheritor de mare şi de vânjoasă; ceafa care i se încorda şi se lăţea ca la rottweileri când se întindea şi căsca.
Detaliile carnale, vulgare, ale unui corp de bărbat ajuns la maturitate, deopotrivă dezgustătoare şi fascinante. Ca majoritatea femeilor nord-coreene de vârsta ei care nu avuseseră experienţa unei căsnicii, nu ştia prea multe despre sex. Singura experienţă de care avusese parte fusese cu sticla pe care i-o dăduse tovarăşul Cha. Deşi de obicei o fire imperturbabilă, tovarăşul Cha se înroşise tot când i-o înmânase. Un obiect lung care arăta ca o sticluţă de vin, cu gâtul şi gura acoperite de un strat de cauciuc neted. Îi spusese să exerseze.
— Mai întâi foloseşte-l ca să scapi de himen, apoi ca să te obişnuieşti cu senzaţia, mormăise el, îndepărtându-și ușor privirea de obiect, de parcă s-ar fi putut molipsi.
Mihee n-a întrebat nimic. Doar s-a conformat.
În fiecare seară pastorul îi ura „noapte bună” fără să se ridice de la biroul încărcat cu teancuri de hârtii.
— Mai am de finalizat nişte proiecte înaintea plecării, îi spunea laconic.
Întinsă în pat, Mihee se uita lung la uşă. Un mic depozit reamenajat ad-hoc, camera ei era la capătul culoarului, la doar douăzeci de paşi de biroul pastorului. La cel mai slab zgomot, i se părea că vede o umbră mătăhăloasă
pândind în prag, monstrul stângaci care avea să-i distrugă orice urmă de admiraţie ar fi simţit în sinea ei la adresa pastorului. Dar umbra se risipea rapid, iar pragul cămăruţei rămânea pustiu şi cufundat în tăcere, ca de obicei. În a treia noapte, ultima înainte de plecarea pastorului, când a înțeles 143
într-un final că evenimentul pe care îl anticipa nu avea să se întâmple, Mihee s-a cufundat într-un somn adânc. Deşi senzaţia dominantă era una de uşurare, dedesubt pândea o undă discretă de dezamăgire, prea subtilă spre a fi sesizată de mintea conştientă.
S-a trezit până să se lumineze de ziuă şi s-a furişat în biroul pastorului pentru a îndeplini misiunea care-i fusese încredințată. Purta masca de protecţie şi o pereche de mănuşi de cauciuc şterpelite din dulăpiorul doamnei Kang. Deşi a şovăit o clipă înainte de a desface tubul, şi-a făcut treaba cum i se ceruse. Ca de obicei, însă, a improvizat: în loc să împrăştie praful radioactiv pe toată suprafaţa paltonului, l-a presărat doar pe spate, în dreptul şalelor, ca nu cumva posesorul hainei să inspire din greşeală praful sau să-l atingă cu mâna. Din acelaşi motiv, a evitat mânerul servietei şi şireturile pantofilor.
În lipsa pastorului Rousseau, Mihee avea timp liber din belşug. A citit multe cărţi pe care le împrumutase din dulăpiorul pastorului. Se plimba prin Parcul Dongling de trei ori pe săptămână. Vizita, de asemenea, pieţele chinezeşti din zonă, înarmată cu permisul ei de călătorie fals, ca să-şi mai exerseze abilitatea de conversaţie în mandarină, anchilozată. Plimbându-se agale prin parc, rememora lunga listă de semnale pe care fusese nevoită să
le înveţe pe de rost: printre altele, dacă lăsai o coajă de mandarină la locul stabilit, mesajul era Sunt în pericol, o coajă de litchi însemna Plec din ţară
mâine, o crenguță în formă de Y însemna Trebuie să iniţiez un contact de urgenţă diseară. Întotdeauna stătea cu ochii pe locul stabilit, a cincea bancă
de la capătul de nord al aleii dinspre zidul de piatră nord-vestic, nu doar pentru a pândi vreun mesaj sau pachet, ci și pentru a alunga musafirii nepoftiţi, precum veveriţele, care ar fi putut sabota comunicarea împrăştiind resturi de mâncare pe-acolo.
În timp ce se plimba prin parc, se gândea la pastorul Rousseau. Cât de puţin îl cunosc, îşi spunea. Nu ştia aproape nimic despre viaţa lui personală.
Se întreba cu ce fel de oameni se întâlnea în timpul liber. Unii agenţi din RGB
pesemne că ştiau deja, deoarece îl urmăreau atent cu ajutorul detectoarelor de radiaţii. Simţea o gelozie stranie la adresa acelor agenţi fără chip. Deşi zi de zi lucra faţă în faţă cu Adrien Rousseau, avea să cunoască doar o frântură
din el. RGB-ul ţinea fiecare agent închis în propria carapace secretă, îngăduindu-i fiecăruia să pipăie doar o parte din elefant — aici urechea deschisă în evantai, dincolo trompa în spirală, mai încolo coloana imensă a piciorului. Imaginea de ansamblu era încredinţată doar celor de la vârf. „Un spion de încredere e spionul pe care-l găseşti la cimitir” — o glumă a RGB-ului pe care i-o spusese tovarăşul Cha la un moment dat.
144
— Pentru că doar în cazul unui spion mort ai garanţia că n-o să trădeze, adăugase, cu un râs lugubru.
Mihee își întrebase cândva mama dacă avusese vreo relaţie cu o persoană
