— Tatăl lui e evreu american, mama e imigrantă de origine chineză. În poza asta are un aspect mai asiatic deoarece şi-a îndreptat părul şi l-a vopsit negru. Părul lui natural e cârlionţat şi de un şaten şters.
Ziarist — una dintre profesiile adoptate frecvent ca acoperire de agenţii care operează în străinătate, şi-a zis Mihee, la fel ca diplomat sau om de afaceri. Un ziarist american metis, care îşi vopseşte şi îndreaptă părul pentru a trece drept chinez.
— Deci bănuim că individul ăsta e superiorul pastorului Rousseau, iar Rousseau e agentul lui?
— Pastorul Rousseau s-a întâlnit cu acest om de trei ori în cursul deplasării. Am încercat să ne apropiem de ei într-o cafenea, să tragem cu urechea la conversaţia lor, dar au mirosit ceva şi au plecat. Erau foarte precauţi, vigilenţi. Şi apoi au intrat într-o cameră de hotel, aşa că nu i-am mai putut urmări. De fiecare dată, acelaşi tipar. Se întâlnesc într-o cafenea sau la un restaurant, dar, de cum încercăm să ne apropiem de ei, pleacă şi se refugiază într-un loc mai intim, unde nu-i putem urmări. Aici intervii tu, a adăugat femeia, întinzându-i o cutiuţă albă de plastic.
Mihee a desfăcut-o. În cutie era un obiect minuscul metalic, dreptunghiular, neted pe margini, cât unghia. A înţeles că treaba ei era să
introducă acest microfon în receptorul de la telefonul pastorului.
— Cum să-ţi spun? a întrebat-o brusc pe femeie, care deja dădea să plece.
Femeia a întors încet capul spre ea.
150
— Mi-a zis că pui o grămadă de întrebări, a mormăit. Ai face bine să te laşi de năravul ăsta. Va veni momentul când numele lui mami n-o să te mai poată salva.
Mihee a urmărit cu privirea spatele lat al femeii. La plecare, poalele hainei sale negre foşniseră pe marginea băncii. Silueta ei scundă şi îndesată
se îndepărta cu un mers legănat, ca de pinguin, deopotrivă comic şi sinistru.
A doua zi, pastorul Rousseau a revenit la birou.
Mihee s-a mirat de entuziasmul care o cuprinsese când îl văzuse iar în biserică. Întoarcerea lui însemna că nu mai trebuia să-i împartă secretele cu necunoscuţi din RGB. Avea să fie, din nou, principalul martor al vieţii lui de zi cu zi. Privindu-i lung chipul, Mihee şi-a imaginat cât de şocat ar fi fost el dacă ar fi auzit-o întâmplător vorbind în engleza ei impecabilă, cu accent american. La gândul ăsta bizar, a zâmbit pe furiş.
Pastorul Rousseau i-a înmânat o cutie mare, roşie, de carton. Un suvenir, așa i-a spus.
— Nu sunt originali, apropo, a adăugat sfios. E imposibil să găseşti din cei originali, în ultimul timp, în ţara asta.
Era o pereche de adidaşi Nike. Modelul clasic, albi cu semnul roșu caracteristic pe lateral, cu talpa albă, străbătută de dungi albastre. Mihee îşi amintea că-i văzuse în centrul de instrucţie subteran din Phenian. Noi şi lucioşi, erau purtaţi de un figurant care juca rolul unui trecător sud-coreean în versiunea reconstituită a străzii Myongdong. Şi tatăl lui Mihee avea o pereche de adidaşi Nike: negri ca noaptea, cu o dungă albă. Era o pereche originală pe care o adusese mama ei pe sub mână dintr-una din deplasările ei de afaceri.
— Am observat că ai tăi sunt cam uzaţi, Seong-mi, i-a spus Rousseau încet, uitându-se la picioarele ei.
Mihee şi-a coborât privirea şi a observat, pentru prima dată, că încălţările ei chiar păreau tocite. Iniţial albi, adidaşii erau acum de un galben-brun.
Vârfurile şi părțile cauciucate se subţiaseră ca gumele de şters folosite la greu — reuşea să desluşească forma unghiilor de sub ele. Erau un martor clandestin al eforturilor ei, trădând drumurile făcute până la Parcul Dongling şi înapoi. Faptul că el observase era alarmant, dar şi emoţionant.
— Nu înţeleg, a şoptit Mihee, îmbujorându-se.
— Ce anume?
Rousseau se uita fix la ea.
Mihee i-a înfruntat privirea, fără să se lase intimidată.
— Lumea zicea că te pricepi să ajuţi fugarii, să-i scoţi din ţară, dar toţi susțineau că eşti o persoană distantă.
151
Mihee l-a privit printre gene și a strâns din buze.
— Dar nu-i aşa.
— Crezi că sunt la fel de vorbăreţ cu toată lumea? a întrebat-o el, pe un ton uşor tăios.
Probabil că nu, a răspuns Mihee în sinea ei. Până şi doamna Kang o întrebase la un moment dat cum de-l făcuse să vorbească.
— Ți-am povestit c-am lucrat la un adăpost pentru câini cândva? a zis brusc Rousseau.
Mihee a clătinat ușor din cap.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. De fiecare dată când expira, auzea cum aerul îi iese şuierând pe nas.
Rousseau şi-a îndoit arătătorul, l-a apropiat de buza de sus şi a inspirat adânc, ca şi cum ar fi fumat. Suprinsă, Mihee s-a întrebat dacă fusese fumător cândva. Încă un aspect al personalităţii lui pe care nu-l remarcase.
— În adolescenţă, a început în şoaptă Rousseau, cu ochii întredeschişi, mereu stăteam prost cu banii, aşa că mi-am găsit de lucru la un adăpost pentru animale din Lewiston — pe vremea aceea, singurul loc din zonă unde erau dispuşi să angajeze cu jumătate de normă un adolescent care arăta a străin. Majoritatea animalelor abandonate găzduite în adăpost erau câini.
Treaba mea era să le fac curăţenie în cuşti şi să le dau de mâncare.
Vocea lui nu mai avea caracteristicile obişnuite, pastorale. Nota discretă
de autoritate dispăruse, tonul lui era blând şi modest, suav ca un cântec de leagăn. Lui Mihee îi venea să se facă ghem, în poziţia fătului.
— La acel adăpost am primit o mulţime de lecţii de viaţă nepreţuite.
Acolo l-am cunoscut pe Jason, şeful meu, cel care administra adăpostul. Un american de origine irlandeză. Roşcovan şi solid, un munte de om. Mirosea ca un porcar şi, când îţi strângea mâna, îi simțeai palmele cărnoase, mereu umede. La lucru de-abia dacă se uita la tine, de-abia dacă îţi spunea vreo vorbă. Nu semăna deloc cu ce-mi imaginasem. Îmi închipuisem o blondă la vreo patruzeci de ani, cu căţeluşi în braţe, cu zâmbetul ăla prietenos, tipic american, cu toată gura — genul de chip pe care-l vezi pe o cutie cu cereale sau pe coperta unei broşuri care face reclamă la asigurări.
