Tot ce ştiu sigur este că m-am bucurat să-mi revăd un vechi prieten. Când trăieşti, ca american, în zona de nord-est a Chinei, departe de alţi oameni care-ţi seamănă, poţi să te simţi foarte singur. Deşi mă bucuram de compania membrilor plini de râvnă ai bisericii, tânjeam după conversaţii laice. Duceam dorul plimbărilor prin campus, care îndemnau la reflecţie, la conversaţii despre fete, sex, rasă şi orice altceva ne gonea prin minte.
Duceam dorul cuiva cu care să-mi pot împărtăşi emoţiile şi gândurile necenzurate, în limba care mă făcea să mă simt cel mai relaxat, cineva familiarizat cu biografia mea şi cu demonii care mă bântuiau. Cineva în faţa căruia nu trebuia nici să mă justific, nici să mă scuz.
Ca urmare, când Hoyeon m-a contactat în China, am fost în culmea fericirii. Oricând aveam ocazia, ne întâlneam şi stăteam de vorbă.
158
Se zice că un terapeut are nevoie la rândul lui de terapeut. Un duhovnic are nevoie de propriul duhovnic. Să auzi poveştile de viaţă pline de traume ale refugiaţilor nord-coreeni era o experienţă nepreţuită care te învăţa smerenia, dar care avea un preţ. Iar Hoyeon a apărut în mod miraculos, s-a materializat în pustiul monoton al Chinei de nord-est, ca şi cum ar fi venit să
mă salveze. Îmi era prieten, terapeut şi duhovnic.
Îmi lua de pe umeri durerile şi poveştile. Poveştile fugarilor pe care reuşisem să-i salvez şi ale celor pe care nu-i putusem salva, chipuri care îmi bântuiau visele la întâmplare şi atât de veridic. În camere dubioase de hotel în Shenyang, Yanbian şi Changbai, am avut în sfârşit acele momente cu el, îndelung amânate. Un păcătos neruşinat, i-am plâns în braţe, de parcă
jeleam moartea cuiva drag. Dar nu mă gândeam la o moarte anume. Pur şi simplu le pierdusem socoteala. Hoyeon a observat şi a primit tot, fără să
judece. La un moment dat am observat că unele dintre poveştile mele se regăseau în articole pe care le scrisese pentru New York Times. Dar n-am fost alarmat: aveam încredere în prietenia noastră şi în puterea lui de discernământ.
Iniţial, n-am înţeles pe deplin importanţa informaţiilor pe care le obţinuse de la mine. Dar timpul m-a lămurit: eram una dintre primele persoane din lume care auzea mărturii directe ale nord-coreenilor proaspăt fugiţi din ţară. Deţineam informaţii care puteau contura o imagine la zi a celei mai închise societăţi din lume. Informaţii la care aveau să râvnească
multe dintre puterile lumii.
Dar, în momentul în care ne-a bătut Seong-mi la uşă, eram epuizat. Şi devenea din ce în ce mai complicat să-mi fac treaba. Represaliile guvernului nord-coreean împotriva refugiaţilor în China se intensificaseră şi, ca urmare, puţini intermediari chinezi de încredere mai erau dispuşi să colaboreze cu noi. Am refuzat mai mulţi fugari care veniseră să ne ceară ajutorul — nu eram sigur că le mai puteam fi de folos în acest nou context şi, mai ales, nu mă simţeam în stare să suport moartea sau dispariţia unei persoane aflate sub protecţia mea. Aveam senzaţia că făcusem destul. Aveam mare nevoie de o pauză. M-am gândit să mă întorc în America, eventual să-mi reiau eforturile de a obţine o catedră de literatură.
Şi apoi Seong-mi a dat buzna în viaţa mea, prin cea mai fericită
intervenţie a hazardului. Şi ne-am îndrăgostit. Momentul când m-am mutat cu ea în Coreea de Sud mi s-a părut începutul vieţii de vis după care tânjisem.
Voiam ca ruta ei de evadare să fie cea mai scurtă şi mai sigură cu putinţă.
Seong-mi avea să zboare cu Korean Air din Dalian spre Coreea de Sud. Urma 159
să se dea drept o turistă sud-coreeană care se întorcea acasă după un weekend într-un complex de lux de pe litoral, din Dalian. Taxa cerută de intermediar era de zece ori mai mare decât de obicei. Daţi vina pe contextul politic exploziv, mi-au zis, şi, pe deasupra, operaţiunea presupunea furtul şi modificarea unui paşaport sud-coreean autentic. Spre a putea trece drept o turistă sud-coreeană din clasa de mijloc, Seong-mi a urmat sfatul intermediarului, și-a vopsit şi şi-a făcut părul permanent şi și-a făcut manichiura. A învăţat de la intermediar să imite accentul sud-coreean, pe care din fericire l-a prins rapid. Spre a trezi cât mai puţine suspiciuni, un alt intermediar cu paşaport sud-coreean s-a dat drept soţul ei şi a însoţit-o până ce-a coborât din avion pe aeroportul din Seul. Dacă se putea vorbi despre o ierarhie a serviciilor oferite, mi-au spus intermediarii rânjind, atunci Seong-mi primea serviciul regesc. Şi îl merita din plin, pentru că era dragostea mea.
MIHEE
Mihee nu şi-a imaginat niciodată că deciziile cele mai importante din viaţa ei aveau să fie influenţate de lucruri atât de comune — naşterea fiului ei şi moartea unui părinte. S-ar fi zis că nu se deosebea prea mult de majoritatea femeilor pe care le cunoştea.
Aram s-a născut cu o lună înainte de termen. Ginecologul a asigurat-o că
n-avea să se întâmple nimic cu copilul.
— Treizeci şi şase de săptămâni sunt mai puţin decât ar fi normal, dar sunt de-ajuns, îi spusese, bătând-o pe umăr.
Aşadar s-a simţit trădată de domnul doctor Go ulterior, când a aflat că
asistenta fusese nevoită să dea fuga cu nou-născutul la parter, la Terapie Intensivă, la doar zece minute după ce medicul ginecolog şi pediatrul plecaseră din spital, glumind şi râzând cu poftă. Mihee se simţea groaznic.
Nu i se spusese nimic, fusese lăsată singură în patul în care născuse, încă
paralizată de la brâu în jos sub efectul anesteziei, simţindu-se nevolnică şi neputincioasă, copleşită de prima stare de letargie post-partum. O balenă
ucigaşă eşuată pe mal, care cu siguranţă n-avea să mai ucidă vreodată.
Adrien a fost cu copilul în tot acel timp. El l-a dus împreună cu asistenta în salonul pentru nou-născuţi şi a rămas cu el cât timp asistenta l-a cântărit din nou şi i-a luat amprenta picioruşului. Adrien a fost cel care a observat că
degeţelele şi picioarele copilului începeau să se învineţească. A mers după
copil la Secţia de Terapie Intensivă — Neonatologie. A stat acolo cât asistentele i-au pus o mască de oxigen copilului, i-au fixat monitorul de ritm 160
cardiac la picioruş, care era doar cât degetul lui mare, şi au înfipt ace în mânuţele subţiri cât un baton de ruj. A rămas acolo până când domnul doctor Go a venit alergând şi l-a rugat, gâfâind, să iasă din salon. Şi apoi a aşteptat chiar în faţa uşii de sticlă mată, deopotrivă vigilent şi amorţit. Când a auzit plânsul copilului de la Terapie Intensivă, a fost în culmea fericirii: plânsul însemna că-şi recăpatase cunoştinţa. Când plânsul a continuat, însă, prefăcându-se într-un urlet sfâşietor, inima lui Adrien s-a cufundat din nou în groapa întunecată care se deschisese când văzuse pentru prima dată cum se învineţesc degeţelele acelea încleştate. Adrien a început să se roage cum nu se mai rugase niciodată până atunci.
Mihee a văzut copilul mult mai târziu, la Terapie Intensivă —
Neonatologie, după ce fusese stabilizat. N-a plâns, doar lacrimile îi ţâşneau pur şi simplu din ochi, de parcă i s-ar fi desprins din carne. Nu avea niciun control asupra lacrimilor, nici asupra făpturii neajutorate aflate în faţa ei, la incubator, cu fruntea încreţită de durere chiar şi în somn, de parcă purta jalea lumii pe umeri. Trupuşorul despre care toată lumea spunea c-ar fi al ei.
Copilul dumneavoastră, doamnă Bae, îi tot spuneau, de parcă exista riscul să
uite. Dacă e cu adevărat al meu, de ce nu-l pot ocroti? De ce nu-l pot vindeca?
se întreba Mihee. Lacrimile îi cădeau grele, una câte una, pe linoleum.
Mihee s-a pomenit negociind, deşi nu-i răpise nimeni copilul. Dacă îi îngădui să trăiască şi să se facă mare, ca oricare alt copil, fac orice. Poţi să mă
laşi fără orice parte a corpului sau să arunci orice altă tragedie asupra mea.
Poţi să mă laşi fără picioare. Poţi să mă laşi fără ochi. Poţi să-mi iei chiar şiviaţa, dacă îmi garantezi că el va avea o viaţă normală după ce mă duc eu, aş
prefera să dorm somnul de veci decât să fiu trează şi să ştiu că nu pot facenimic pentru boţul ăsta de om care suferă, carne din carnea mea.
