dar asta nu însemna că avea şi mintea unuia. Întrebarea-cheie era: când aflase?
Cea mai mare amăgire dintre toate este să te laşi amăgit.
Când era Mihee mică, tatăl ei îi spusese vorbele astea, făcând ochii mari ca două luni pline, ochii lui deja mari ca de căprioară.
În ziua aceea, Mihee se întorsese intrigată de la şcoală. Îi arătase o radieră
micuţă pe care o ţinea în mână.
— Yeonjoo mi-a dat iar o gumă de-asta, zicând că i-ar fi trimis-o tatăl ei din Cuba. Crezi că mă ia sincer de proastă?
— Nu, scumpo, îi răspunsese tatăl ei. Vrea doar să vă împrieteniţi. E
modul ei aparte de a-şi face prieteni, de a-şi exprima interesul.
Modul ei aparte. Mihee meditase la spusele lui. Ce-i drept, Yeonjoo era un copil aparte. Genul de fată pe care cei mai mulți copii preferau s-o ignore, cu o indiferenţă politicoasă. Dar nu era proastă. Yeonjoo răspundea întotdeauna corect la întrebările învăţătoarei şi ştia să scrie şi să citească
mai bine decât majoritatea colegilor. Yeonjoo era cea care făcea notă
discordantă, care rămânea cu privirea pierdută pe geam — prea visătoare şi prea înaltă pentru vârsta ei. Şi prea slabă: avea încheieturile atât de firave, încât Mihee se gândea că i s-ar fi frânt ca oasele de iepure dacă le-ai fi strâns prea tare. Yeonjoo era săracă — purta haine de căpătat, cu petice tocite la genunchi şi coate. Avea un ten galben ca urina. Şi mereu mirosea a varză
stătută.
— Nici măcar nu scrie în spaniolă, comentase Mihee, uitându-se atent la literele străine minuscule imprimate cu negru pe radieră. Nu e din Cuba. Ştiu sigur.
Mihee se încruntase şi ţuguiase buzele, făcând pe bosumflata.
— Sunt litere chirilice, îi explicase încet taică-său.
Într-o zi trebuiau să ţină prezentări despre familie la şcoală. Fiecare copil avea cinci minute la dispoziţie să vorbească despre membrii familiei în faţa clasei. Când îi venise rândul, Yeonjoo se dusese la catedră, cu spatele drept, şi declarase că e nespus de mândră de tatăl ei.
— Tatăl meu este un om inteligent, educat, zisese, radiind încredere în sine. Un diplomat de succes, care în momentul de faţă lucrează în Cuba.
Mai întâi Mihee fusese şocată, apoi furioasă. Se uitase la învăţătoarea ei, doamna Bong — o femeie cumsecade la vreo patruzeci de ani, care ţinea de asemenea la respectarea regulilor —, aşteptându-se să citească aceleaşi impresii pe chipul ei. Însă doamna Bong nu arăta nici şocată, nici supărată.
Părea tristă, în schimb. Nu zisese nimic şi o lăsase pe Yeonjoo să se întoarcă
la locul ei în pace — fără s-o ia la întrebări, fără vreun reproş.
164
Doamna Bong ştia mai bine decât oricine că Yeonjoo minţea. Tatăl ei nu era în Cuba: era în lagăr. Aproape toată lumea din oraş ştia că tatăl lui Yeonjoo fusese prins furând materiale medicale de la spitalul de stat unde lucra ca om de serviciu. Orice persoană cu scaun la cap din oraş, inclusiv Mihee, desigur, ştia că familia lui Yeonjoo avea un songbun foarte modest şi, astfel, nu prea avea şanse să ajungă într-un post prestigios precum cel de diplomat. Umbla zvonul că, spre a o scoate la capăt, mama lui Yeonjoo începuse să se dea cu ruj roşu şi mergea cu bărbaţi necunoscuţi acasă cât era fata la şcoală. Şi acei bărbaţi o plăteau în alimente şi diverse bunuri, gen orez, orz, cărbuni şi îmbrăcăminte. Unele dintre lucruri, care nu erau comestibile sau nu puteau fi purtate, ajungeau pe mâna lui Yeonjoo, care le aducea uneori la şcoală şi le împărţea copiilor care-i erau simpatici, spunând c-ar fi fost daruri trimise de tatăl ei din Cuba. Se părea că Mihee era unul dintre puţinii copii cu care Yeonjoo voia să se împrietenească.
Mihee îi spusese tatălui ei că nu voia să fie prietenă cu cineva care minţea fățiș. Neobrăzarea lui Yeonjoo o şocase. Nu crezuse că e cu putinţă ca un copil de vârsta ei să mintă cu neruşinare în faţa clasei, în faţa învăţătoarei, fără vreun semn de remuşcare. Mihee era furioasă că niciun adult n-o pedepsise pe Yeonjoo.
— Eşti o fată deşteaptă, Mihee.
Sesizase tonul atipic pe care îi vorbise, mai jos şi mai apăsat decât de obicei: vocea cu care mă dojeneşte, se gândise. Tatăl său nu ţipa niciodată la ea. Avea propria metodă de a insufla disciplină, vorbind rar, în cuvinte liniştitoare, dar pline de emoţie, ca un apus de soare.
Mihee îl studiase, căscând bine ochii şi urechile.
Tata îi zisese că, deşi ce urma să spună s-ar putea s-o nedumerească un pic, o să înţeleagă până la urmă.
— Nu toate minciunile sunt rele, Mihee. Uneori o minciună nu e menită
să-i rănească pe alţii, ci e doar modul cuiva de a încerca să supravieţuiască.
Să nu-şi piardă minţile.
Mihee se încruntase nedumerită, dar îl ascultase în continuare.
— Înşelătoria lui Mihee n-a fost menită să te tragă pe sfoară ca să fure ceva ce-ţi aparţine. A fost modul ei de a-şi ascunde propriul trecut dureros.
Ca un bandaj peste o rană.
După câteva clipe de tăcere, tatăl ei îngenunchease în faţa lui Mihee şi îi prinsese blând braţele cu amândouă mâinile. Părea foarte mare şi foarte mic în acelaşi timp.
165
— Uneori, Mihee, cea mai mare amăgire dintre toate şi cea mai generoasă
e să te laşi amăgit. Asta i-ar putea aduce o alinare nemăsurată celuilalt, scumpo.
Mihee îi citise jalea în ochi, licărul unei lacrimi care-l făcuse să-şi muşte buza un pic. Dar, în curând, o alungase cu zâmbetul lui obişnuit, dulce şi mângâietor, ca o caramea. O sărutase blând pe frunte şi o strânsese în braţe.
Mirosul înţepător al uleiului său de păr îi umpluse nările. Mihee îi simţise şi gustul discret pe limbă, anason şi ghimbir crud. Întotdeauna o ameţea un pic, apoi o îmbia la somn. Îi zâmbise şi ea.
Cum pot face doar copiii, Mihee înţelesese ce-i spusese tatăl ei fără a-şi dea seama de asta. A doua zi, după ore, se apropiase de Yeonjoo şi îi mulţumise. Adăugase că era recunoscătoare că Yeonjoo împărțise un dar preţios de familie cu ea, că e foarte mândră de tatăl ei, probabil. O rugase să-i povestească mai multe despre Cuba, despre toate lucrurile fascinante pe care le auzise de la tatăl ei despre lumea din afara ţării. Deşi simţea broboane de transpiraţie pe frunte, care-i trădau strângerea de inimă, se străduise din răsputeri să pară sinceră.
