Mihee n-avea să uite în veci expresia de pe chipul lui Yeonjoo.
Ştie că ştiu. Mihee intuise imediat.
Yeonjoo o privise lung, în tăcere, cu gura întredeschisă şi cu văpăi în ochi.
Mihee nu era sigură dacă Yeonjoo urma să izbucnească în plâns, ca un copil mic, sau să facă o criză de furie, cum fac bătăuşii.
Pe chipul lui Yeonjoo se ivise un zâmbet de o inocenţă şi o tristeţe nemăsurată. Îi amintise lui Mihee de zâmbetul tatălui ei după ce-i vorbise despre amăgire. Ochii lui Yeonjoo, traşi doar un pic la colţuri, se umpluseră
de lacrimi şi îi apăruseră două gropiţe adânci în obraji. I se vedeau aproape toţi dinţii fiindcă zâmbea larg, încântată.
Mergând una lângă alta spre casă, fetele se adânciseră în conversaţie. Mai mult vorbea Yeonjoo şi Mihee o asculta. Yeonjoo îi povestise despre zborul tatălui ei spre Cuba, cum se cutremura avionul şi hârâia motorul; îi povestise despre femeile cubaneze, cărora li se dusese buhul că se îmbrăcau sumar, expunându-şi adesea coapsele şi decolteul; îi povestise cum găteau cubanezii carnea, înecată în unt şi usturoi mai curând decât friptă la grătar, şi cum se clătinau picioarele meselor sub farfuriile încărcate cu cârnaţi de porc şi cotlete de miel şi de viţel. Lui Mihee îi lăsa gura apă, deşi ştia că
poveştile lui Yeonjoo nu erau adevărate. Faptul că Yeonjoo ştia că Mihee ştie adevărul nu schimba nimic. Nu reducea câtuşi de puţin semnificaţia şi plăcerea experienţei pe care o împărtăşiseră în ziua aceea în drum spre casă.
Zâmbetul lui Yeonjoo, înfiripat printre lacrimi, îi dovedise lui Mihee că, atât 166
timp cât Yeonjoo îşi depăna povestea, iar ea o asculta cu inima deschisă, Yeonjoo era cea mai fericită persoană din lume.
Erau legate de fantezia aceea împărtăşită.
Yeonjoo şi Mihee au devenit cele mai bune prietene şi aşa au rămas până
când au intrat la liceu şi fiecare a luat-o pe drumul ei.
Tata ştia.
Poate că nu avusese niciodată nevoie de dovezi concrete.
Uneori, în astfel de treburi, nu e nevoie să ghiceşti sau să reflectezi. Ştii pur şi simplu.
Mama îşi închipuise, poate, că reuşise să-i tragă pe toţi pe sfoară, dar până la urmă singurul om cu care nu-i ieşise, singurul care o amăgise cu uşurinţă la rândul lui, fusese iubitul ei soţ.
O amăgise lăsând-o să-l amăgească. Nu ştia că ştie.
Asta i-ar putea duce o alinare nemăsurată celuilalt, îi spuse lui Mihee tatăl ei. — Nu crezi c-a venit momentul? a întrebat mama, fără să se uite la Mihee.
Stropi de ploaie îi izbeau sporadic fruntea lui Mihee.
Mama şi-a lăsat capul cărunt la piept, semn că înţelegea gravitatea celor rostite. Mihee ar fi trebuit să zbiere de furie la maică-sa, dar nu putea.
Simţea o gheară în piept. Nu-şi îngăduia să fie ipocrită, nu astăzi.
— O să mă predau eu prima, a continuat mama, apoi mă voi îngriji de ce va urma. O să dureze câteva luni. Poate că va fi nevoie să dispari şi tu o vreme. Dar nu mult, promit.
Mihee asculta ploaia care cădea pe frunzele sicomorilor. Dincolo de bolta deasă a crengilor încovoiate deasupra lor, începea să se audă ţârâitul cicadelor. Vara pătrunsese deja până în măduva copacilor. În curând, ploaia care cădea mai înverşunat a înecat sunetul ascuțit al insectelor văratice.
Niciuna dintre ele nu s-a mişcat din loc. Aerul din jurul lor părea voluptuos şi dens, precum catifeaua.
Mihee a deschis gura.
— Dar s-ar putea să vină după tine, mamă. Chiar îţi doreşti asta? Va însemna să duci o viaţă de fugară, să-ți trăieşti restul zilelor sub un nume fals.
Vorbind prin ploaia care venea în valuri, şi-a dat seama că toate cuvintele îi ţâşniseră într-un ţipăt de pe buze. Nu era sigură dacă urla la maică-sa sau la ea însăşi.
— Scumpo, a replicat mama încet, nu trăim deja aşa?
167
Mihee nu şi-a imaginat niciodată că deciziile cele mai importante din viaţa ei aveau să fie influenţate de lucruri atât de comune — naşterea fiului ei şi moartea unui părinte. S-ar fi zis că nu se deosebea prea mult de majoritatea femeilor pe care le cunoştea.
Poate că e momentul să merit şi ceva comun în viaţă, s-a gândit, nu fără o urmă de vinovăţie.
Ploaia înverşunată se mai potolise, lăsând loc unei burniţe, care bătea molatic în vitrine, luminate ca într-o zi de luni, părând la fel de însingurate ca strada pustie. Deşi era udă leoarcă, Mihee nu simţea frigul.
Cum făcea adesea când ploua, a pornit pe jos spre staţia de metrou Chungjeongno. Dar n-avea de gând să ia metroul spre casă. Chungjeongno era staţia ei preferată de metrou din Seul. Deşi se afla chiar în centru, nu era niciodată aglomerată, nici la orele de vârf. Era în contrast total cu staţia vecină, cea de la Primărie, asaltată de mulţimi de oameni din zori şi până
seara, bântuită de zgomotul constant al paşilor zoriţi. Chungjeongno era, de asemenea, cea mai ternă şi mai anodină staţie din Seul. În timp ce incinta staţiei de la Primărie era îmbrăcată în cărămizi bordo, iar pasajul central era punctat de coloane elegante de marmură albă, interiorul staţiei Chungjeongno era o întindere monotonă de gresie gri, un înveliş subţire şi zgrunţuros aplicat peste blocurile imense de beton care alcătuiau scheletul.
Dar tocmai blocurile brutaliste de beton o atrăgeau mereu în acel loc —
mai ales pe ploaie. Mirosul de gri, cum îl numea micuţa Mihee. Mirosul de la intrarea pe aeroportul din Hyesan. Micuţa Mihee dădea fuga acolo oricând vedea că se adună nori negri pe cer, doar ca să inspire mirosul acela reavăn, minunat: mirosul întinderii netede de beton alburiu udate de ploaie.
Un miros de vechi şi de mosc — combinaţia olfactivă de pământ reavăn şi hârtie învechită, cu un iz de corp transpirat care te îmbrăţişează.
Mihee se afla din nou în birouaşul tatălui ei din Hyesan, o încăpere ticsită
de cărţi vechi şi discuri de vinil semiclandestine. Teancurile de cărţi cartonate, pătate de trecerea vremii, își răspândeau răsuflarea cunoscută, în care plutea miros de mucegai şi cerneală. Mirosul copilăriei ei.
