Şi gata, o spusesem. Cuvântul care mă îngrozea. Era prima dată când rosteam cu voce tare fostul soţ, când mă auzeam pe mine spunând-o. Odată
ce-am spus-o, nu mai suna atât de trist, atât de înspăimântător. Simţindu-mă
un pic mai încrezătoare, am repetat cuvântul. Trebuia să mă obişnuiesc cu el. — Eu şi fostul meu soţ n-am rămas prieteni.
A pufnit uşurel.
— Nu există o despărţire fericită, a murmurat încet, de parcă ar fi fost un aparteu pentru un public nevăzut. Iar eu mi-am ucis tatăl, nu soţul. Soţul meu era un om minunat.
I-a tremurat vocea la cuvântul soţ.
— De ce v-aţi ucis tatăl?
174
— În legitimă apărare, mi-a răspuns imediat, de parcă atât aştepta. Avea de gând să ne omoare pe mine şi pe mama.
Revenise la tonul sec, pragmatic, de purtător de cuvânt care-şi face treaba mecanic.
Am întrebat-o dacă celelalte trei crime fuseseră tot în legitimă apărare.
— Desigur, mi-a răspuns, apoi mi-a aruncat o căutătură înciudată.
Cum ar fi putut fi altfel, cap sec? părea să-mi spună.
— Toate lucrurile astea s-au petrecut în vremea războaielor, a adăugat, cu o expresie încremenită, privind în gol.
S-a lăsat tăcerea, dar n-am îndrăznit să scot niciun sunet.
— Mai întâi Războiul din Pacific, apoi Războiul din Coreea, a continuat.
Bărbaţii ăia erau criminali de război. Au minţit. Au răpit fete şi le-au transformat în sclave. Prea multe fete au murit. Eu am ucis doar trei soldaţi, încercând să mă salvez şi să salvez câteva dintre fete.
Femei pentru confort. Susţinea că fusese o victimă a sclaviei sexuale din perioada războiului.
— Bunica Song Jae-soon nu mi-e complet străină, de fapt.
S-a oprit, inspirând adânc.
— Ne-am cunoscut în timpul Războiului din Coreea, când nu i se spunea Jae-soon, ci Jenny. O poreclă pe care i-o dăduseră soldaţii americani.
Jenny. A scos un oftat îndurerat după ce i-a rostit numele.
— Mai că m-a podidit plânsul când am văzut-o aici, la Amurgul Fericit.
Dar ea nu m-a recunoscut. Memoria ei o purtase mult în urmă deja. Dar eu ţineam minte tot ce-mi spusese. Poveşti despre copilăria ei, despre surorile ei mai mici. Discuţiile cu ea m-au ajutat să rezist pe vremea aia.
Ochii înroşiţi aproape că s-au închis şi un zâmbet blând i-a revenit pe buze. Dar treptat a făcut loc unui altfel de zâmbet: cel răutăcios, care lăsa să i se vadă caninul.
— Înainte de a fugi în Nord, le-am eliberat pe sărmanele fete. Şi apoi am dat foc casei din apropiere de Busan unde le ţinuseră. Am privit-o cum era mistuită de flăcări. Habar n-aveam că această acţiune urma să mă
transforme într-un element terorist, dat în urmărire în Sud.
Doamna Mook a slobozit un râset grav, o străfulgerare stranie de bucurie.
Care în curând s-a preschimbat în altceva, un sunet aflat undeva între un gângurit de copil şi un mârâit înfundat de fiară. Apoi mârâitul s-a prefăcut într-un râs dogit şi, în curând, într-o tuse care îi scutura zdravăn pieptul costeliv. Am dat fuga spre ea, dar m-a îmbrâncit cu o forţă surprinzătoare pentru cineva cu încheieturi atât de firave.
— Lasă-mă în pace, mi-a şoptit, gâfâind. Nu mă atinge.
175
Am vrut să chem asistenta, dar a refuzat ferm, spunându-mi că asistenta n-o putea ajuta cu nimic.
— Am nevoie doar de un răgaz să mă liniştesc, mi-a zis cu voce joasă, strângând roţile căruciorului.
Poate c-ar fi trebuit să mă opresc imediat şi s-o duc înapoi în salon.
N-am făcut-o. Îmi doream să continui conversaţia, la fel de mult ca doamna Mook. De-abia aşteptam să aud ce mai avea de spus despre crimele comise. Din politeţe am întrebat-o dacă voia să schimbe subiectul şi ea mi-a aruncat un „nu” morocănos, fără să se uite la mine.
— Cum i-aţi omorât? am întrebat-o.
Deşi nu era scundă pentru vârsta ei, doamna Mook nu mi se părea genul de persoană făcută să se ia la trântă, mai ales cu militari instruiţi să lupte.
Şi-a întins amândouă braţele spre mine, cu palmele desfăcute. Pe sub mânecile groase, albe ale gecii vătuite, i se vedeau încheieturile ciolănoase.
Ca două crenguţe tremurânde, păreau mai curând picioare de căprioară
decât mâinile unui om în toată firea.
