— Cum crezi? În luptă corp la corp?
A râs şi m-a bufnit şi pe mine râsul.
— Otravă, mi-a spus pe un ton tăios.
De îndată ce a rostit cuvintele, expresia i s-a schimbat. Zâmbetul poznaş
s-a risipit, chipul i s-a încrâncenat din nou. Ca la un semnal, ochii i s-au golit de orice emoţie.
— Otrăvurile sunt la tot pasul, pentru că orice poate fi folosit ca otravă, mi-a şoptit. Orice substanţă poate omorî pe cineva, în funcţie de cantitate şi de cât de repede e administrată.
A zis că poţi descoperi otrăvuri şi într-o gospodărie.
— De asemenea, la închisoare, la şcoală. Iar în locuri precum un spital sau un cămin de bătrâni, ai dat lovitura. Chiar şi aici, a murmurat, întorcând capul spre fâşia lungă de teren viran care descria un semicerc în jurul grădinii.
Acolo înfloriseră mărăriţele într-o veselie, în toamnă. Soarele era la asfinţit şi începuse să se lase frigul. Mi-am tras fermoarul gecii de puf. Am observat că doamnei Mook i se înroșise vârful nasului, aşa c-am desfăcut pătura de lână pe care o ţinea în poală şi am înfăşurat-o în ea.
N-a reacţionat la atingerea mea. Privirea ei era pironită asupra stratului de flori, pustiu acum. A ridicat încet mâna şi a arătat cu un deget costeliv spre gardul înalt de metal din spatele rondului.
— Acolo e otrava, mi-a zis. Îi simt mirosul de fiecare dată când bate vântul dintr-acolo.
176
Cu ochii închişi, a inspirat aerul rece care venea dinspre nord, apoi l-a expirat lent.
— În spatele gardului e terenul viran care duce spre pădure. Locul ăla lăsat de izbelişte, sufocat de ierburi înalte. Pe-acolo creşte sanak, aluna-şarpelui. E plin. Are un miros aparte, deopotrivă apetisant şi putred.
M-a îndemnat să adulmec aerul şi m-am conformat, cu ochii închişi, Dar n-am simţit nimic, doar mirosul reavăn de verde, care te izbeşte pe orice petic de pământ necultivat din Paju.
— Asta înseamnă că e pământ bun acolo, a continuat. Sanak-ul nu e o plantă care se găseşte pe toate drumurile. Are nevoie de un sol aparte ca să-i priască. Solul ar trebui să fie jumătate humă, jumătate nisip, doar cu un strop de argilă. Nici prea arid, nici să mustească de apă. Mirosul ăsta înseamnă că pământul de-acolo e bun şi roditor.
Din nou a inspirat adânc boarea rece. Apoi a deschis larg gura şi a înghiţit vântul. Am simţit un fior pe şira spinării privind-o cum plescăia din buze.
— Sanak-ul e deopotrivă o plantă de leac şi o otravă. Dacă mesteci vreo trei frunze — în caz că poţi să suporţi mirosul —, o să te cufunzi într-un somn odihnitor, fără vise. Dacă bei o ceaşcă de infuzie din rădăcinile plantei, la prima apă, însă, n-o să te mai trezeşti niciodată. Rădăcinile au un miros mult mai puternic şi sunt mult mai otrăvitoare. Dar nu otrava e partea cea mai importantă. Contează cum şi când o administrezi. Asta e partea care-ţi pune mintea la contribuţie.
M-a privit cu ochii mijiți.
— Cu soldaţii, cel mai simplu era să le-o pui în băutură. În whisky şi rom, în sake şi soju ordinar, a şoptit, încleştându-şi degetele noduroase. Beau până nu mai ştiau de ei. Mai ales spre sfârşitul războiului. Poate că voiau să-şi spele păcatele şi să-şi şteargă amintirile cu alcool, să se dezinfecteze până
ajungeau la imunitate.
I-a scăpat un chicotit printre buzele întredeschise.
— Când deja s-au îmbătat şi caută pur şi simplu şi mai multă băutură ca să rămână criță, atunci e momentul să acţionezi. Când s-au îmbătat prea tare ca să sesizeze mirosul sau gustul ciudat al lichidului din sticlă. Aşa i-am omorât.
Cu umerii relaxându-i-se uşor, s-a rezemat de spătarul scaunului cu rotile. Şi-a lăsat mâinile pe braţele scaunului, cu palmele spre cer. Ca o regină — calmă şi satisfăcută.
Nu trăda nicio urmă de vinovăţie.
177
Doamna scriitoare, mi-a zis domna Mook poznaş, cu următorul prilej când ne-am revăzut.
Anul Nou trecuse de mult şi grădina de mărăriţe era din nou la mare căutare. Vreo zece-doisprezece pacienţi ieşiseră la aer, fie plimbându-se pe aleea micuţă, pietruită, fie stând la soare în scaunele cu rotile, pe lângă gard.
Eu şi doamna Mook preferam să discutăm între patru ochi, aşa c-am condus-o în sala de consiliere.
— N-am mai fost aici până acum, mi-a spus surprinsă, ridicând dintr-o sprânceană.
I-am spus că după-amiaza, în timpul săptămânii, sala rămânea goală de obicei.
— Deci avem destul timp să stăm la poveşti azi, aici, până veţi fi chemată
la cină, i-am explicat entuziasmată.
— Aici vii să scrii? m-a întrebat, uitându-se de jur împrejur la cămăruţă.
Pereţii erau zugrăviţi într-un ton deschis de „ceai verde cu lapte”, nuanţa care se presupune c-ar fi benefică pentru ochi şi te-ar ajuta să te relaxezi. Şi totuşi, înghesuită în acel spaţiu îngust cu doamna Mook, faţă în faţă, mă
simţeam destul de agitată.
I-am spus că nu era biroul meu şi că nici măcar nu eram scriitoare, de fapt.
A ridicat din umeri, ignorându-mi scuzele.
— Scrii despre vieţile oamenilor, iar cititorii sunt încântaţi. Asta înseamnă că eşti scriitoare.
Spusele ei mi-au făcut plăcere şi m-am înroşit fără să vreau. Un zâmbet necenzurat mi-a apărut pe chip, genul de zâmbet cu toată gura, de ţi se văd gingiile. Genul de zâmbet care nu-mi plăcea, pentru că ştiam că-mi dă un aer nătâng. Mi l-am şters cât mai repede de pe faţă, însă doamnei Mook nu i-ar fi scăpat în veci o asemenea dovadă de slăbiciune. Mă aşteptam să mă
