— Şi n-am putut s-o opresc, a murmurat. Era la fel de căpoasă ca maică-sa. A scos un geamăt, urmat de un hohot de râs nervos.
M-am gândit că era un moment bun s-o descos cu privire la al doilea personaj incitant de pe lista ei: spioana. Dar, la auzul întrebării, i-a revenit privirea glacială, absentă. Apoi mi-a oferit un răspuns care părea exersat şi suna la fel de artificial ca mesajul de pe un robot telefonic:
— Există anumite probleme de siguranţă naţională despre care nu am voie să vorbesc. A fost una dintre condiţiile înţelegerii pe care am făcut-o cu KCIA, serviciul de informaţii sud-coreean, a adăugat, coborând glasul.
— E o chestie de genul „dacă-ţi spun, va trebui să te omor”? am întrebat-o în glumă, aşteptându-mă să-i aud sarcasmul obişnuit.
Dar răspunsul ei a fost foarte grav, astfel încât am avut senzaţia că
dădusem cu bâta în baltă.
— Sunt prea bătrână să-mi mai facă ceva, dar ce spun le-ar putea dăuna fiicei mele, soţului ei şi nepotului meu, care locuiesc în Statele Unite acum.
Adoptase o expresie severă şi distantă, ca şi cum vorbea cu o persoană
complet străină.
Totuşi, când i-am spus că nu ştiusem că are un nepot, a zâmbit larg şi vocea i-a revenit la normal.
— Da. O frumuseţe. Fiica mea s-a măritat cu un american şi locuiesc în apropiere de oraşul lui natal. Sunt profesori la o universitate bună.
Dorinţa de a se împăuna cu realizările lor i se citea din nou în postură —
o undă de snobism pe care n-o puteam judeca prea aspru.
Reticenţa doamnei Mook de a-şi destăinui activităţile de spionaj mi s-a părut convingătoare. Cei care îmi turnaseră poveşti la Amurgul Fericit, precum domnul Park Myeong-yi şi domnul Gaam Boo-yong, de-abia aşteptau să-mi enumere misiunile periculoase la care luaseră parte ca asasin şi, respectiv, aghiotant al unui dictator. Faptul că nu aveau rude apropiate părea să-i încurajeze să-mi îndruge verzi şi uscate — nu îi vizitau fii sau fiice de la care puteam afla adevărul. Mi-am zis că, dacă doamna Mook ar fi fost într-adevăr o mitomană, ar fi preferat să-mi toarne baliverne şi să savureze senzaţiile tari, cum făcuseră bătrânii respectivi.
Nu-i aşa?
Papagalul îndoielii de pe umărul meu mi-a cârâit un adevăr incomod.
Poate că doamna Mook îşi pusese lacăt la gură doar pentru că nu avea nimic de zis. Cum putea să-mi dea lămuriri despre o profesie pe care n-o 181
practicase niciodată? Cum putea să discute despre chestiuni din domeniu când nu ştia limbajul de specialitate? Cea mai bună metodă de a-şi proteja falsa identitate e să tacă pur şi simplu. Oamenii se dau întotdeauna de gol când vorbesc prea mult, după cum spun adesea poliţiştii.
Iar ideea că fiica şi ginerele ei ar fi fost profesori la o universitate americană mi-a stârnit din nou scepticismul.
Locuiesc în Statele Unite.
Aceasta era o replică repetată frecvent la Amurgul Fericit. Mulţi dintre locatarii vârstnici, mai ales cei care nu aveau rude apropiate sau prea mulţi vizitatori, susţineau că fraţii, surorile şi copiii lor locuiau în străinătate, în special în America. După spusele lor, respectivele rude erau de regulă
medici şi avocaţi, profesori universitari şi oameni de afaceri. Uneori afirmaţiile erau adevărate, alteori, greu de dovedit sau minciuni pe faţă. Unii pacienţi minţeau pentru a-şi salva reputaţia, alţii, pentru a-şi apăra rudele de critici — ca nu cumva copiii lor să fie consideraţi odrasle nerecunoscătoare care nu veneau niciodată să-şi viziteze părinţii.
Indiferent ce motivaţie ar fi avut, minciunile lor păreau să se bazeze pe o convingere împărtăşită: aceea că America este tărâmul posibilităţilor, cea mai puternică şi mai bogată ţară din lume. În prezent, nu-i mare diferenţă
între nivelul de trai al americanilor şi cel al sud-coreenilor, însă minţile acelor bătrâni nu ţineau pasul cu timpurile. Odată cu înaintarea în vârstă, amintirile din tinereţe păreau să le ocupe în mai mare măsură gândurile —
experienţele lor ca martori şi supravieţuitori ai Războiului din Coreea şi mâna influentă a Statelor Unite trăgând sforile. La urma urmelor, în ciuda unor caracteristici şocante la o femeie din generaţia ei, doamna Mook visase poate la putere şi la succes — sau măcar la imaginea acestora —, întocmai ca mulţi contemporani de-ai ei, al căror scop în viaţă era să nu mai fie săraci şi asupriți.
Apoi mi-am dat seama cât de greu îmi era să n-o judec. Mi-am amintit că
decisesem să fiu genul de spectator dispus să savureze poveştile doamnei Mook, indiferent dacă erau adevărate sau nu. Fusesem convinsă că a acorda atenţie deplină vieţii sale, în timp ce mi-o împărtăşea în cuvintele ei, era cel mai preţios dar pe care i-l puteam face acum, în pragul sfârşitului. În realitate, însă, mi-am dat seama că-i disecam constant comentariile, încercând să extrag o noimă, să desluşesc orice semn că spunea adevărul sau minţea. Cu cât o cunoşteam mai bine, cu-atât îmi creștea dorinţa de a descoperi adevărul. Cu cât eram mai implicată emoţional în viaţa ei, cu-atât mai mult îmi doream ca poveştile ei să fie adevărate.
Am revenit brusc la prezent şi m-am uitat lung la bătrâna din faţa mea.
182
Ochii i se plimbau de jur împrejurul cămăruţei. S-a uitat o vreme la tavanul jos, apoi a studiat planta din ghiveciul roşu-brun din colţ. Frunzele de un verde lucios, în formă de inimă, se înghesuiau una peste alta, parcă
ţipând după spaţiu.
— Trebuie mutată într-un ghiveci mai mare, amărâta, a murmurat doamna Mook, aplecându-se spre plantă.
A mângâiat frunzele bogate cu degetele ei noduroase, şi-a apropiat capul şi a mirosit-o.
— Ştii cum îi spun occidentalii? m-a întrebat, dar nu mi-a lăsat răgazul să
mă gândesc şi a răspuns imediat tot ea, şoptit. Iedera-diavolului. Când eram mică, am auzit un misionar canadian spunându-i astfel şi mi-am imaginat că
planta conţine, pesemne, vreo otravă straşnică, precum sanak-ul. Dar nu-i aşa. Occidentalii i-au spus iedera-diavolului deoarece îi prieşte oriunde şi rămâne verde chiar şi când e ţinută în întuneric.
I-am zis că aveam şi eu una acasă fix din motivele care-i atrăseseră
porecla: vitalitatea şi faptul că nu era o plantă pretenţioasă.
Zâmbetul i s-a risipit în timp ce-şi lua ochii de la frunzele verzi spre a studia din nou tavanul.
— Ştii ce-mi lipseşte cel mai mult, de când locuiesc aici, la Amurgul Fericit? m-a întrebat, fără să se uite la mine. Nu că m-aş plânge de loc.
