mi-am zis că, poate, impresia asta venea din faptul că, dintre toate limbile pe care le vorbea, ebraica era singura pe care n-o înţelegeam deloc. Cu fiecare grup, făcea glume inofensive despre celelalte grupuri care nu erau de faţă, introducând o distanţă temporară între el şi comunităţile respective.
— Să faci glume bune despre o rasă sau alta e o metodă bună de a te împrieteni cu un necunoscut în America, îmi spunea.
Făcea parte din trei organizaţii studenţeşti distincte — cea a studenţilor de rasă albă, al cărei nume începea cu Phi, Asociaţia Studenţilor Chinezi şi Hillel, cea evreiască — şi părea să se simtă în largul lui în toate. Părea să-şi găsească locul oriunde. La început, identitatea mereu fluidă a lui Hoyeon mă
stingherea. Apoi, cu timpul, am început să sesizez o dimensiune eliberatoare: să poţi să fii scindat şi împăcat cu asta. Eu îmi imaginasem întotdeauna că dacă ești birasial trebuie să alegi o tabără şi să rămâi definitiv în ea — altfel, n-ai putea să devii niciodată membru cu drepturi depline în niciunul dintre grupuri. Aşadar în copilărie luasem decizia evidentă de a mă limita la partea americană şi evitam să-mi exprim în vreun fel originile coreene sau franţuzeşti. Dar, pentru Hoyeon, dualitatea nu era un lucru pe care să-l ascunzi: era ceva care trebuia exploatat din plin. O
accepta şi o savura, considerând-o un avantaj. Putea să fie orice voia să fie, în funcţie de ce-i era util la momentul respectiv, şi acest fapt nu-i inspira nici 155
ruşine, nici confuzie. Am presupus că această siguranţă de sine, relaxată şi asumată, era ceea ce atrăgea inevitabil femeile spre el — deşi nu era nici pe departe cel mai arătos bărbat din grup, niciodată n-avea probleme în a-şi găsi o parteneră.
Hoyeon mi-a făcut cunoştinţă cu lumea lui Aimé Adel. Era deja un admirator înfocat al lui Adel când eu de-abia începusem să citesc primul lui roman pentru un proiect. Hoyeon mi-a spus că Adel îi dezvăluise o nouă
posibilitate.
— Aimé Adel a fost unul dintre primii intelectuali din generaţia lui care s-au afirmat în domeniu pe plan european în ciuda originilor mixte, s-a făcut ascultat şi respectat. Le-a dat celor rămaşi în afara sistemului, corciturilor, persoanelor ca noi doi, Adrien, sentimentul că înseamnă ceva.
Însă eu, uitându-mă la o fotografie a lui Adel, am fost intrigat.
— Păi, nu prea arată ca noi doi, i-am zis lui Hoyeon şi l-am întrebat de curiozitate cât sânge afro-arab avea Aimé Adel, de fapt.
Hoyeon a slobozit râsul acela răsunător, copios, la care recurgea adesea în preajma prietenilor lui albi din asociaţie şi mi-a spus că nu despre exotismul lui Adel era vorba.
— E vorba despre voinţa şi ingeniozitatea de care a dat dovadă Adel, folosindu-se de identitatea lui cum credea de cuviinţă. Asta contează, puştiule.
Când l-am revăzut pe Hoyeon, la ani buni după facultate, în China, nu i-am recunoscut figura. Părul, care fusese semnul lui distinctiv, buclele lungi de culoarea tutunului care îi cădeau pe umeri cândva, era tuns chiar deasupra urechilor. Acum era drept, ţepos şi negru ca tuşul, cum îl au mulţi bărbaţi din Asia de Est. Mi-a spus că îşi îndreptase şi-şi vopsise părul chiar înainte de a se muta în China, spre a se confunda mai bine cu asiaticii.
— Acum sunt ziarist într-o ţară comunistă, mi-a şoptit cu un zâmbet complice, şi ultimul lucru pe mi-l doresc e să atrag şi mai mult atenţia asupra mea.
Deşi de-aproape lumea sesiza, totuşi, elementele care-i trădau originile străine, putea să treacă neobservat cu uşurinţă într-o mulţime, mi-a explicat.
— Ceva ce n-aş fi putut să fac în veci cu tunsoarea mea afro-evreiască de pe vremuri, a adăugat, ţâţâind din limbă şi hlizindu-se.
Nu oscila doar între identităţile etnice.
Spre sfârşitul primului an de facultate, am fumat pentru prima dată iarbă.
Mi-a adus-o Hoyeon în camera mea de cămin într-o seară de vineri, după ce-a aflat că nu fumasem niciodată. Nu era aproape nimeni pe palier: toţi studenţii erau invitaţi la diverse petreceri din campus în weekend. Eu 156
savuram liniştea din cămin, o raritate. Era plăcut să aud ecoul languros al propriilor hohote de râs. Ne tachinam cu mărunţişuri şi ne-am hlizit până a început să ne curgă nasul. Trăgând câte o duşcă de vodcă din stacana de la Big Gulp, Hoyeon a început să mă descoasă din nou despre Brenda, fata cu care mă cuplam când şi când pe-atunci. M-a întrebat cât de departe ajunsesem cu ea, cum era la pat.
— Te porţi de parcă n-ai şti că eşti arătos. De ce? a mormăit Hoyeon. Te porţi de parcă n-ar conta şi chestia asta mă calcă pe nervi, futu-i.
Răzbiţi de foame, ronţăiam cuburile de gheaţă pe care le scosese din frigider pentru vodcă. M-a înghiontit cam tare cu cotul în coaste şi am slobozit o combinaţie de râs şi tuse, care ne-a stârnit amândurora un nou acces de râs înecat, de ne durea burta. Şi-apoi i-am simţit limba rece ca gheaţa lipindu-se de a mea, strecurându-mi-se printre dinţi şi buze. Un timp, n-am reacţionat în niciun fel. Gândurile mele erau molatice, tulburi. Cred că
nu i-a luat mult să-şi dea seama că nu-i răspundeam la sărut. Îmi amintesc că
s-a oprit brusc şi s-a retras. M-am temut c-aş putea citi ruşine sau stânjeneală pe chipul lui, dar aparent era bine. A zis că trebuie să dea fuga la baie şi asta a şi făcut. Când s-a întors, era acel Hoyeon pe care-l ştiam, vioi şi sarcastic, şi se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. I-am făcut jocul şi n-am mai pomenit niciodată de acel incident.
Natura şi scopul slujbei lui Hoyeon îmi sunt încă obscure şi aşa vor rămâne pe veci.
Când l-am iscodit, m-a întrebat dacă am auzit de Michael Foot.
— Din păcate, asta e tot ce-ţi pot spune pe această temă, mi-a zis şi apoi a închis.
Michael Foot, un ziarist şi om politic britanic care a deţinut rolul de lider al Partidului Laburist, a fost bănuit c-ar fi fost spion KGB. Conform spuselor fostului şef al secţiei KGB din Londra, Foot s-a întâlnit în repetate rânduri cu agenţi KGB; le-a oferit informaţii şi, ocazional, a primit de la ei sume de bani.
Până în 1986, KGB-ul îl considerase agent de influenţă.
Dar Michael Foot avea o percepţie foarte diferită a situaţiei. Foot nu era la curent cu faptul că fusese categorisit drept omul lor de către agenții KGB, la un moment dat. Avusesese întâlniri cu agenţi KGB, dar acestea nu se desfășuraseră niciodată în secret, deoarece nu intenţionase să le ascundă. El considera că promovează cauza progresismului şi pacea în lume discutând cu ei şi binevoind să le accepte donaţiile. Foot nu a încălcat legea. Nu le-a dezvăluit secrete de stat. Nu era spion.
Sensul cuvântului „spionaj” depinde de propria definiţie a termenului.
157
N-au existat niciodată limite clar trasate.
Gradul de implicare a lui Hoyeon în Agenţie e un mister. Oare a fost un agent în toată puterea cuvântului, selectat şi instruit de CIA de la bun început, care a acceptat postul de ziarist spre a avea o acoperire? Sau, ca jurnalist, a ales să colaboreze cu Agenţia în interesul ambelor părţi, făcând schimb de informaţii şi relatări utile? Deşi nu voi şti niciodată care e adevărul, tind să înclin spre a doua variantă.
În caz că întrebarea e dacă eu ştiam de implicarea lui în treaba asta, răspunsul e „da”. Ştiam.
Dar când mi-am dat seama de adevăr? Nu ştiu.
Ştiu că l-am aflat, dar n-aş putea identifica momentul precis al acelei descoperiri. Poate că, pe undeva, am ştiut dintotdeauna. Poate că mi s-a lămurit treptat, astfel încât nu-mi amintesc acea revelaţie tragică, întocmai cum aflasem că Moş Crăciun e o invenţie. Poate că am vrut doar să ţin adevărul ascuns în străfundurile minţii.
Ce-i drept, limitele n-au fost niciodată clar definite. Contrar opiniei generale, spionajul nu e o activitate complet desprinsă de viaţa cotidiană.
Majoritatea informaţiilor pe care le transmit spionii nu sunt obţinute în urma unor operaţiuni clandestine pe viaţă şi pe moarte, ci în urma unor conversaţii aparent banale în cafenele şi restaurante. Majoritatea informaţiilor nu sunt obţinute de alde James Bond care doar asta fac, ci de agenţi plictisiţi, anonimi şi burtoşi, care jonglează cu două slujbe, în birouri minuscule. Informaţiile în sine nu sunt întotdeauna confidenţiale: sunt mai curând o combinaţie pestriţă de vorbe culese de ici, de colo şi articole din presă. Treaba unui agent constă uneori pur şi simplu în a alege și pune în ordine piesele publice ale puzzle-ului, pentru a desluşi conexiunile intime de dedesubt.
