interzisă. Ea încuviinţase.
— În timpul primei misiuni, desigur. De obicei se întâmplă la început, scumpo.
Se afla în Paju, o provincie din Coreea de Sud în apropierea paralelei 38, unde aduna informaţii despre baza militară americană instalată la sud de graniţă.
— Eram deghizată într-o nebună care hoinărea, orfană de război, aşa că
puteam să umblu fără restricţii de colo-colo şi cel mai adesea eram lăsată în pace, îi povestise.
Însă unii dintre băieţii din sat n-o lăsau în pace. Erau răi cu ea, cum pot fi doar băieţii la vârsta aia. Niște nefericiţi, îi descrisese mama ei, a căror copilărie le fusese răpită de părinţii devastaţi de război.
— Dar era un copil printre ei, cu un tată la fel de brutal ca al meu, care cumva reuşise totuşi să-şi păstreze inocenţa neatinsă, şoptise mama.
Deşi zadarnic, băieţelul se străduia s-o apere când ceilalți aruncau cu pietre în ea, îi aducea la ușă peşte prins în Imjin, ca să nu facă foamea, ba îi adusese și un buchet de flori de câmp.
— Într-o zi, după ce trecuse anotimpul ploios, l-am văzut din nou aproape de locul în care stăteam, zăcând inconştient şi sângerând abundent.
Deşi ştia că, dacă se implică, riscă să se dea de gol, l-a luat în brațe şi a fugit cu el până la cel mai apropiat spital din oraş, cu hanbok-ul îmbibat de sângele lui.
— Băiatul a scăpat cu viaţă, spre marea mea bucurie, şi a trebuit să plec din cătun la scurt timp după aceea.
Băieţelul fusese rănit de o mină antipersonal, îi explicase mama, plasată
de armata americană în timpul Războiului din Coreea. Ploile abundente o purtaseră până pe mal.
Mihee a interpretat povestea mamei drept un „da” subtil la întrebarea dacă să acţioneze de capul ei, cu condiţia să nu bată la ochi.
— Nici tu, nici eu nu lucrăm pentru gloria Partidului, de fapt, adăugase mama în şoaptă.
Mama avea dreptate, şi-a zis Mihee. Ea nu era tânăra războinică, cu spirit revoluţionar, cum o crezuse Partidul. În aparenţă, nu Mihee îi căutase pe cei de la RGB, pentru că nu era genul de companie la care să-ţi depui pur şi simplu dosarul: ei te căutau pe tine. Însă Mihee fusese cea care le atrăsese atenţia. Devenise candidata de elită ideală la care râvneau: prima din anul ei 145
la Universitatea de Studii Străine din Phenian, la douăzeci de ani deja vorbea la perfecţie trei limbi străine. Avea un dosar impecabil. Mama ei era o femeie de afaceri marcantă, tatăl ei fusese croitor pentru figuri sus-puse din Partid.
Ştia că este o ocazie pe care ei n-o puteau scăpa.
Pentru Mihee, o carieră de spion reprezenta calea legală spre sfidarea regulilor, la care tânjea de mult. Secretele şi viclenia, două aspecte fundamentale în spionaj, îi curgeau deja prin vene. Toţi cei din jurul ei trăiseră cu secrete, amăgindu-se reciproc într-un fel sau altul. Înțelesese de la o vârstă fragedă că părinţii ei nu erau oamenii pe care-i crezuse a fi.
Micuţa Mihee descoperise într-o zi, în spatele bibliotecii vechi din lemn de nuc din biroul tatălui ei, un seif în perete. În decursul anilor, văzuse nenumărate lucruri de mici dimensiuni strecurate în acel seif sau scoase de-acolo: romane americane interzise, învelite în coperţile unor romane ruseşti, casete piratate cu melodii pop sud-coreene şi discuri originale de vinil cu formaţii britanice pe care mama le achiziţionase în călătoriile ei de afaceri.
Ca şi părinţii ei, Mihee era o disidentă discretă. Iar mama a sesizat prima acest lucru: a citit bine mintea ei de copil şi a înţeles că, în cele din urmă, curiozitatea ei nu va putea fi înăbuşită. Aşa că a învăţat-o s-o ţină în frâu mai curând decât s-o reprime.
O carieră de spion însemna posibilitatea de a călători sau chiar de a locui în străinătate, lucruri la care alţi nord-coreeni nu aveau acces. Era, de asemenea, calea spre o putere secretă — o autoritate care se sustrăgea martorilor şi criticilor, astfel că rareori era trasă la răspundere. Era cariera ideală pentru o persoană ca Mihee: o snoabă duplicitară care se mândea în sinea ei cu propria superioritate intelectuală, cu sentimentul tainic că ştia lucruri de o importanţă capitală. Iar înșelătoria era ispititoare, chiar dacă
vinovăţia se ţinea ca o umbră după ea.
ROUSSEAU
Dar cât de mult ştie despre mine?
În ce măsură i-am destăinuit adevărul?
Rousseau. Numele meu de familie.
Eram într-o zi la Shenyang, la începuturi. Seong-mi m-a întrebat din senin dacă sunt cumva înrudit cu Jean-Jacques Rousseau. Mai întâi mi-a venit să
râd de o asemenea naivitate. O confuzie drăguţă, care mi-o făcea şi mai simpatică. Însă rapid mi-am mai dat seama de ceva şi am fost impresionat: auzise de un filosof occidental de care majoritatea nord-coreenilor n-aveau habar, probabil. De fapt, am cochetat cu gândul s-o impresionez la rândul 146
meu şi mi-am închipuit cum ar fi fost să-i confirm mândru presupunerea —
Da, sunt —, scăldându-mă în gloria de împrumut a unui personaj ilustru. Dar până la urmă, desigur, i-am dat răspunsul care mi s-a părut cel mai sincer: Rousseau e un nume de familie franţuzesc foarte răspândit. Dacă ar fi trăit în Franţa, i-am zis, inevitabil ar mai fi cunoscut destule persoane cu numele de Rousseau. Ea a ridicat din umeri şi mi-a zis, cu glas scăzut, că n-ar vrea să
cunoască vreun alt Rousseau. La scurt timp după aceea, a ieşit din cameră, evitându-mi privirea surprinsă.
Pastor. Titlul meu. Toată lumea de la biserica din Shenyang mi se adresa aşa.
Dar, tehnic, nu eram pastor.
Confuzia a pornit de la termenul coreean jeondosa-nim. Jeondosa e un termen generic care există doar în dicţionarul Bisericii Protestante coreene şi care ar putea însemna „evanghelist”, „misionar” sau „pastor”, în funcţie de context. Deşi, teoretic, jeondosa se referă la o persoană care e în formare ca pastor, cu o diplomă în teologie, de fapt, mulţi îndrumători ai grupurilor pentru tineret din biserică primeau acel titlu în urma eforturilor depuse în comunitate sau, uneori, dacă intrau în graţiile unor membri marcanţi ai bisericii. Datorită implicării mele în grupul pentru tineret şi în comunitatea de refugiaţi nord-coreeni, oamenii de la biserică îmi spuneau jeondosa-nim.
Eram bun la ceea ce făceam: îi ajutam pe fugarii nord-coreeni să găsească un adăpost temporar şi să înveţe despre Biblie. Mi s-a dus buhul rapid şi din ce în ce mai mulţi oameni apăreau la biserică, unii din curiozitate, alţii mânaţi de dorinţa disperată de evadare şi speranţa la o viaţă nouă. După câţiva ani, oamenii au început să-mi spună „domnul pastor”, fiindcă cei mai mulţi dintre jeondosa ajungeau pastori după un timp petrecut în cadrul unei bisericii coreene. Dar eu am refuzat titlul pentru că nu fusesem hirotonisit ca pastor şi nici măcar nu făcusem seminarul. Iniţial, am încercat să
lămuresc confuzia de fiecare dată când mă confruntam cu acest titlu necuvenit. Dar treaba interesantă legată de o poreclă e că n-ai niciun control asupra ei: e ceva ales şi definit de alţii. În ciuda protestelor mele, oamenii stăruiau să-mi spună astfel şi, ca urmare, pentru ei eram Rooso Moksanim, pastorul Rousseau.
Însă lui Seong-mi i-am mărturisit adevărul de la început.
— Tehnic, nu sunt pastor, i-am zis, probabil chiar a doua zi după ce începuserăm să lucrăm împreună în birou, în timp ce-mi tasta şi corecta predica în coreeană. Deci poţi să-mi spui domnul Rousseau. Sau doar Rou —
scurt şi la obiect, după modelul coreean. Deoarece aproape toate numele de familie coreene sunt dintr-o silabă, nu?
