Prilejul i s-a oferit chiar înainte de a începe să meargă normal. Era la câteva zile după a zecea aniversare a Bisericii Vieţii Noi. Mii de oameni se adunaseră să serbeze ziua bisericii. Câţiva oameni de afaceri sud-coreeni, proprietarii unor fabrici de mobilă şi de conserve din Shenyang, veniseră cu angajaţii lor, aducând în dar fructe exotice şi plicuri roşii cu bani. Şi persoane de origine coreeană care locuiau în zonele învecinate, la Dandong, la Changbai, chiar şi la Yanbian, veniseră cu familia la Shenyang să se bucure de sărbătoare şi de mesele încărcate cu mâncare coreeană. După serbarea care ţinuse trei zile, timp în care strigase aceleaşi formule de salut miilor de chipuri zâmbitoare şi dăduse mâna cu mii de oameni, pastorul Rousseau a rămas fără glas şi nu-şi mai putea face pumn mâna dreaptă.
— Spuneaţi că ştiţi să dactilografiaţi? a întrebat-o din senin în dimineaţa aceea, cu o voce poticnită, în timp ce Mihee se chinuia să scoată o pată de cafea de pe uşa biroului.
A fost derutată de tonul lui nonşalant: de o lună nu-i mai spusese o vorbă.
Deşi încântată de oportunitate, Mihee s-a codit: nu-i zisese niciodată că ştie să dactilografieze.
— Da, ştiu, domnule, i-a răspuns într-un final, cu o voce firavă şi precaută.
Pastorul Rousseau a zâmbit.
— Bun. Vreţi să mă ajutaţi, vă rog? De-abia dacă pot tasta cu stânga.
I-a arătat scurt mâna dreaptă, acoperită de plasturi analgezici. Ea a simţit c-o ustură un pic ochii de la mirosul înţepător de alifie chinezească.
A intrat după el în birou. Pastorul a tras scaunul şi a poftit-o să ia loc.
Apoi a început să-i dicteze ceva ce părea a fi predica lui pentru duminica următoare. Deşi era încă şi mai nedumerită, Mihee n-a comentat şi şi-a lăsat 137
degetele să alerge pe tastatură, cât de repede putea. I-au apărut broboane de sudoare deasupra buzei de sus. Se concentra cu înverşunare. Avea senzaţia că, dacă l-ar fi rugat să dicteze mai rar sau să repete, ar fi pierdut partida.
Până la sfârşitul dictării, buzele lui şi degetele ei se mişcau aproape la unison, de parcă erau parteneri de ani întregi în acest pas de deux.
Pastorul Rousseau i-a luat hârtiile din mână şi a început să le citească.
Mihee s-a trezit studiindu-i chipul, pândind cu disperare orice urmă de aprobare.
— V-aţi descurcat bine, a zis Rousseau, iar Mihee a simţit un puseu de bucurie, ca un copil neliniştit răsfăţat de o mamă de obicei distantă. Prea bine, de fapt, a adăugat, încruntându-se ușor.
Mihee a simţit un gol în stomac.
— Cum adică „prea bine”, mă rog?
Era prima dată când îi punea o întrebare pastorului.
— Matusalem, i-a răspuns pastorul, cu glas scăzut. Aţi scris corect. Am spus o singură dată numele şi l-aţi tastat imediat, fără vreo greşeală.
A întrebat-o dacă auzise de personajul biblic. Mihee i-a răspuns că
Matusalem, bunicul lui Noe, era cel mai bătrân om pomenit în Biblie, care a trăit aproape o mie de ani. Spre a-şi ascunde minciunile, Mihee s-a hotărât să-i arunce un oscior de adevăr.
— Mama a fost creştină, a fost educată şi botezată de misionari canadieni înaintea celor două războaie. Ea m-a învăţat despre Biblie.
Mihee a citit surprindere pe chipul lui de obicei lipsit de expresie.
Răsfoind din nou hârtiile, pastorul a încuviinţat. Mihee a văzut o urmă de zâmbet pe chipul lui.
— Cei care fug din Coreea de Nord vin aici şi susţin că vor să înveţe despre Biblie, că vor să devină creştini, a zis, dar, desigur, adevăratul lor scop e altul. Însă nu-i învinovăţesc. Fac ceea ce trebuie să facă spre a avea o şansă la o viaţă mai bună.
Strângând din buze, s-a uitat lung la Mihee, de parcă o îmboldea să spună
ceva. Dar Mihee n-a spus nimic, doar i-a înfruntat privirea.
— Sunteţi una dintre puţinele persoane care chiar ştiu lucruri din Biblie, domnişoară Bae Seong-mi.
Îi zâmbea din nou. Dar Mihee nu i-a răspuns la zâmbet.
— Nu mă deosebesc de ceilalţi, domnule pastor. În fond, îmi doresc acelaşi lucru. Poate că singura diferenţă este că mie nu-mi place să rămân datoare.
138
N-a mai zis altceva şi, la scurt timp după aceea, a ieşit din cameră. Ştia că
toate corvezile ei de-o lună încoace, dereticatul, spălatul şi lustruitul, îi transmiseseră deja un mesaj mai grăitor.
Pe seară, pastorul Rousseau a chemat-o din nou în birou.
I-a spus că ceea ce-şi dorea ea nu putea fi înfăptuit imediat. Era posibil să
aibă de aşteptat, poate chiar un an întreg.
— Guvernul Coreei de Nord tocmai a iniţiat o acţiune de amploare împotriva fugarilor nord-coreeni care se ascund în China.
Oftând, pastorul i-a mărturisit că trebuise să refuze deja mai mulţi fugari, care sosiseră luna trecută, chiar înaintea lui Seong-mi.
Ea i-a spus că nu se grăbea.
— Scopul meu e să strâng destui bani ca să-mi pot plăti singură fuga, indiferent cât durează, i-a explicat pe un ton răbdător. Am mai fost îndatorată unor oameni cu care aş fi preferat să nu am de-a face. Şi mi-am jurat că n-o să mai ajung în situaţia asta.
